Deontologia întinsă subțire peste pâinea noastră cea de toate zilele creează adesea falsa impresie că putem lăsa pe mâine ceea ce ar fi trebuit să împlinim astăzi. Pocăință a ajuns să fie tratată ca o creanță financiară amânată sau ca acea alarmă de dimineață pe care o trecem pe snooze pentru încă cinci minute de somn. Diferența este însă tragică: în fața alarmei te scoli de frica jobului, în fața creanțelor plătești de frica recuperatorilor, dar în fața pocăinței rămâi inert. 

Lipsa unei penalizări imediate ne întreține o plajă ideatică a unui mâine infinit, în care credem că ne vom putea arunca oricând în genunchi să ne plângem păcatele. Această lipsă de oxigen spiritual ne face să uităm că maturitatea duhovnicească presupune depășirea stadiului de reflex. Omul nu este câinele lui Pavlov, o ființă condiționată doar de frica unor trăsnete divine ce ar cădea pedepsitor din cer. Dumnezeu nu ne dresează prin teroare, ci ne așteaptă prin iubire, însă noi confundăm adesea îndelunga Sa răbdare cu permisiunea de a stagna.

Deși am depășit pragul copilăriei din punct de vedere biologic și social, în plan spiritual, adesea rămânem prizonierii acelei nepăsări descrise în pilda celor zece fecioare. Compromisul nostru zilnic este exact acest „somn” al conștiinței, speranța că vom avea timp să ne umplem candelele cu ulei în ultima clipă. Uităm însă că Mirele vine adesea exact atunci când am decis că mai merge și așa, lăsându-ne în întunericul propriei noastre amânări.

Lepădarea de Hristos astăzi nu se mai face prin gesturi teatrale, ci prin pași minusculi

Înfiripat în cadrul culturii noastre, proverbul „Fă-te frate cu dracu până treci puntea” este, în esență, unealta supremă a compromisului, o amăgire care promite salvarea prin cedare morală. Este unul dintre acele instrumente subtile ale vrăjmașului, menit să ne facă să credem că putem negocia cu răul fără a ne contamina. Lepădarea de Hristos astăzi nu se mai face prin gesturi teatrale, ci prin pași minusculi: o virtute abandonată aici, o tăcere complice dincolo, totul pentru a mulțumi o societate agnostică în loc de a-L mărturisi pe Domnul.

Această pace socială pe care o căutăm prin compromis nu este decât un anestezic. Ea ne face să credem că suntem în siguranță, când, de fapt, placajul fundamental al păcii noastre spirituale se fisurează. Gândurile despre mântuire rămân simple zgârieturi pe o tablă ștearsă de noua paradigmă a corectitudinii laice. Când te lepezi de Hristos prin pași mici, prin omisiuni politicoase, nici nu sesizezi momentul în care ai efectuat pasul final în afara Mantiei Mântuitoare. 

n afara protecției lui Hristos, ne pierdem structura. Devenim simple molecule captive într-un regim brownian, purtați de entropia unei voințe fără reper. În fizică, mișcarea browniană este haotică, determinată de ciocniri întâmplătoare; la fel și noi, fără ancoră, devenim o probabilitate condiționată de simțuri înșelătoare, lăsându-ne loviți de evenimentele din exterior fără a mai păstra o direcție proprie. Fără morala Evangheliei și fără direcția duhovnicului, suntem ca niște pietoni care traversează la întâmplare o intersecție aglomerată, sperând că hazardul ne va cruța.

„Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.” (Ioan 15, 19).

Lumea ne propune un itinerariu comod, un metrou al conformismului unde biletul de călătorie este micul compromis zilnic. Dar dacă regulile acestei călătorii încep să ne păteze igiena morală, dacă aerul din vagoane devine irespirabil pentru cel care caută Duhul, atunci demnitatea creștină ne obligă să coborâm la prima stație.

Mai bine mergem pe jos, pe calea cea strâmtă și plină de praf, dar cu Dumnezeu în gând, în trup și în inimă. Să nu uităm că noi trăim pentru moarte, adică pentru acea trecere care nu acceptă bagaje voluminoase de compromisuri.

A refuza frăția cu dracul înseamnă a accepta că poți fi urât de lume, dar iubit de Cer. În ecuația mântuirii, nu există puncte de intersecție între adevăr și minciuna facilă. Ori ești vectorul care tinde spre Absolut, ori ești o simplă variabilă pierdută în statistica deșertăciunii. Examenul vieții nu are sesiune de restanțe; se dă acum, în fiecare clipă în care alegem între confortul punții și verticalitatea Crucii.