O întrebare care se pune mai mult sau mai puțin subtil în spectrul realității contemporane este aceasta: „De ce să-L mai slăvim pe Dumnezeu astăzi?”. Confortul în care ne-am cuibărit tinde să evacueze nevoia de recunoștință. Astăzi, când progresul științific, tehnologic și democratic par să fi rezolvat ecuațiile supraviețuirii, Dumnezeu este perceput ca un Absent inutil. Totuși, istoria ne arată că sporul societății, fără o ancoră în transcendent, devine un turn Babel care se surpă sub propria greutate. Disconfortul geopolitic sau economic nu sunt simple accidente, ci elemente care încing uleiul credinței, readucând cristalinul conștiinței în starea de trezvie. Ele ne amintesc că suntem mai mult decât simple unități de consum; suntem fii ai unui Tată Ceresc.

Problema apare când axa vieții a ajuns să fie percepută și trăită doar orizontal, când nici măcar greutățile nu mai aduc aminte de crucea lui Hristos. Tragicul acestei situații este o sacoșă ce cuprinde întreg peisajul de beton și consum din tonul vieții de azi. Pe lângă întreg eșafodajul teologic de creator, proniator și mântuitor al Sfintei Treimi, a-L slăvi pe Dumnezeu este absolut necesar din două mari motive.

Fără referința hristică, ființa noastră se pierde în bazinul imens al ego-ului. Nu avem un giroscop etic nativ care să reziste forțelor arhimedice ale mândriei. Ceea ce noi numim control este adesea o manifestare a acelei urgii luciferice – dorința oarbă de a fi deasupra, fără a conta deasupra cui. Slăvirea lui Dumnezeu este singurul act care ne proniază către echilibru, către conștiința propriei nimicnicii. Prin ea, înțelegem că adevărata măreție nu stă în stindardul mândriei, ci în recunoașterea propriului loc în fața singurei Ființe care nu transformă slava în tiranie.

Omul, prin natura sa, va căuta mereu un obiect al admirației. Dacă nu-și ridică privirea către Hristos, va sfârși prin a aduce lauri propriilor patimi. Este un mecanism spiritual implacabil: rugul pe care nu arde focul soteriologic (mântuitor) va fi aprins de cel care se luptă înverșunat împotriva noastră.

Trebuie să înțelegem că fiecare gest este o telegrafie către cer sau către iad. Când mângâi un sărac sau spui o rugăciune, transmiți un mesaj  pentru lumina din cer. Dar cui îi dai slavă când mânia îți pocnește venele sau când privești în golul degradant al pornografiei?

Slăvirea lui Dumnezeu este, în final, igiena supremă a minții. Să-L slăvim pe Dumnezeu înseamnă să refuzăm să fim piese într-un mecanism mort, alegând în schimb să fim ramuri vii într-o viță care nu se usucă niciodată. Căci doar în ecoul slavei Sale ne putem auzi, cu adevărat, propria sistolă.

(Paul-Andrei Ungureanu)