Convinse de ireversibilitatea acestui act legitim şi firesc, naţionalităţile conlocuitoare şi-au manifestat, rând pe rând, adeziunea şi simpatia. Mai întâi polonezii şi germanii din Bucovina - la 28 noiembrie. Apoi saşii din Transilvania, care au îmbrăţişat încă de la început cauza românească. Comitetul Central Săsesc şi Consiliul Naţional Săsesc, întrunite la Mediaş, la 8 ianuarie 1919, au recunoscut revenirea Transilvaniei la trunchiul românesc. Un manifest al acestei adunări făcea cunoscut şi cercurilor politice din afara României această hotărâre precum şi „urările cordiale adresate poporului român spre împlinirea idealurilor sale naţionale”.

Urmând exemplul lor, şvabii din Banat au trimis şi ei un memoriu Conferinţei de la Paris, „deoarece ei doresc să trăiască împreună cu naţiunea română, care le garantează împlinirea aspiraţiilor lor”.

Adeziuni şi recunoaşteri vizavi de actul din Decembrie 1918 au fost exprimate şi de cercurile evreieşti de la noi, care „aderau din inimi şi cu multă satisfacţie”, de slovacii din Banat şi din alte părţi ale Transilvaniei, care, socotindu-se uniţi cu România, adresau şi ei, prin ministrul de externe cehoslovac, un memoriu aceleiaşi Conferinţe de la Paris, precum şi de populaţia maghiară şi secuiască din Transilvania, care  prin reprezentantul ei în Camera deputaţilor din Bucureşti, Jószef Fáy, recunoştea valabilitatea hotărârilor de la 1 Decembrie 1918 şi „asigura statul român de loialitatea lor, pe baza legăturilor istorice dintre secui şi români.”[1]

(Pr. Alexandru M. Ioniță, „Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – 70 de ani de la făurirea statului național unitar român”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II, Basilica, București, 2018, pp. 235-236)

[1] Vezi în acest sens: ***, Probleme fundamentale ale istoriei României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1987, pp. 107-108.