Ziua imnului naţional al României a fost instituită în anul 1998, prin Legea nr. 99/1998, care prevede că aceasta va fi marcată de către autorităţile publice şi celelalte instituţii ale statului prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative cu caracter evocator şi ştiinţific, în spiritul tradiţiilor poporului român, precum şi prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităţilor Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne.

Versurile imnului nostru național îi aparţin lui Andrei Mureşanu, poet şi revoluționar român din Transilvania. În timpul Revoluţiei de la 1848, Mureşanu a redactat şi publicat poemul „Un răsunet”, răsunet care avea să devină, în foarte scurt timp, imn revoluţionar, fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”.

Însoţind poporul român în momentele cheie ale istoriei sale (Războiul de Independenţă din 1877-1878, Primul şi al Doilea Război Mondial etc.), în data de 24 ianuarie 1990, Consiliul Frontului Salvării Naţionale hotărăşte să emită Decretul-lege nr. 40, prin care „Deşteaptă-te, române!” devine Imnul de Stat al României, urmând ca peste 8 ani să fie proclamată ziua de 29 iulie ca „Zi a Imnului Naţional al României”. „Deşteaptă-te, române!” a fost interzis de către autorităţile comuniste până în anul 1970, când a putut fi din nou cântat, dar fără versurile originale.

Datorită mesajului de patriotism și de libertate pe care îl poartă, în timpul revoluţiei din decembrie 1989, imnul a fost intonat pe străzi, însoţind uriaşele grupuri de oameni. Rememorând evenimentele petrecute în acea perioadă la Timişoara, jurnalista Rodica Palade rezumă: „Un grup de 30 de tineri se îndreaptă spre Catedrală. Urcă treptele şi desfăşoară un steag tricolor cu stema decupată. Încep să cânte «Deşteaptă-te, Române!». Se trage în plin. Morţi şi răniţi. Doar câţiva reuşesc să fugă”.

Dacă acest cânt a dat fiori şi elan revoluţionarilor de la 1848 într-o perioadă în care, din cauza lipsei culturii, patriotismul poate nu reflecta atât de puternic dragostea şi devotamentul faţă de neam, astăzi, când suntem deplin conştienţi de istoria şi uni(ci)tatea poporului nostru, se cuvine să iubim acest cântec „precum un părinte”, după îndemnul istoricului literar Gheorghe Adamescu: „Este drept că melodia e cam plângătoare, seamănă mai mult a cântec de jale decat a cântec de luptă, dar ne-am deprins aşa de mult cu el, încât îl iubim ca şi un părinte, care, măcar că vede că fiul său e urât, îl iubeşte fiindcă e al lui. Iubim acest cântec, căci el ne aminteşte durerile trecute ale neamului nostru, luptele prin care a trecut si ne dă nădejde pentru viitor”.