Sărbători de iarnă cu Hristos - Cătălina Ranga

Concurs eseu

Sărbători de iarnă cu Hristos - Cătălina Ranga

    • Sărbători de iarnă cu Hristos - Cătălina Ranga
      Sărbători de iarnă cu Hristos - Cătălina Ranga

      Sărbători de iarnă cu Hristos - Cătălina Ranga

„De ce zâmbeşte tainic toată făptura în zilele de praznic? De ce atunci se revarsă în inimă o minunată uşurare, fără asemănare cu cele pământeşti şi însuşi văzduhul devine altar şi biserică purtătoare de lumină? E adierea harului Tău, e strălucirea Taborului, cerul şi pământul cântă atunci lauda: Aliluia!‟ (Acatist de mulţumire Slavă lui Dumnezeu pentru toate).

Sărbătoarea creştină, trăită duhovniceşte, are cu adevărat puterea de a transfigura fiinţa umană. Primindu-L în sufletele noastre pe Hristos, desfătându-ne cu darurile Sale, detaşându-ne de ceea ce este material, pământesc ne apropiem mai mult de chipul nostru cel dintâi, de asemănarea Creatorului pe care toţi o purtăm ca pecete a iubirii.

Ce înseamnă să ne bucurăm duhovniceşte de praznicul Naşterii Domnului Iisus Hristos? Am ajuns, din păcate, să fim sclavii propriei noastre vremelnicii, ne-am împotmolit credinţa la stadiul declarativ şi pierdem din vedere semnificaţia adevărată a acestei zile.

Suntem în situaţia în care asociem Crăciunul cu îmbuibarea, cu darurile costisitoare, exorbitante, inutile, cu petrecerile dezlănţuite şi cu un egoism atroce. Desigur, toţi facem cadouri apropiaţilor, ne măsurăm iubirea în banii cheltuiţi în supermarketuri şi ne autodeclarăm creştini iubitori de aproapele. Dar oare nu spune Mântuitorul că dacă îi iubim pe cei care ne iubesc şi dacă le facem bine celor care ne fac bine nu avem nici răsplată şi nici mulţumire îndestulate?

Câţi dintre noi ne aducem aminte să împărţim, să dăruim unui străin? Unui seamăn nevoiaş pe care cu dispreţ îl numim boschetar, haimana, cerşetor, aurolac sau alte cuvinte asemenea? Îi ocolim, îi evităm şi nu pentru că ne-ar fi milă sau ne-ar înduioşa povestea lor. Ci pentru că imaginea lor ne pătează decorul mirific. Din nou egoismul primează şi preferăm să ne prefacem orbi şi să nu lăsăm ca poveştile unor bieţi nenorociţi să ne umbrească nouă sărbătorile îndestulate. Nu vrem să vedem. Nu vrem să auzim. Nu vrem să ştim. Şi, din păcate, toţi facem aşa. Iar dacă reuşim să ne smulgem din inerţie şi din lene şi facem câte o faptă bună, atunci ne dorim să fim ovaţionaţi, aclamaţi, să ne facem cunoscute milostenia, vrednicia şi ne asemănăm fariseilor care rămâneau la stadiul declarativ.

Prea puţini ştim că sărbătoarea Crăciunului nu este doar a noastră ci este deopotrivă şi a oamenilor singuri, a nevoiaşilor, a orfanilor, a bătrânilor cu pensii mizere ori a mamelor singure, a celor împietriţi de frigul din calorifere şi de crivăţul din noi, împovăraţi cu toţii de griji şi de nevoi.

Mass-media transformă această sărbătoare într-un bâlci comercial difuzând agresiv mesaje, reclame, spoturi cu un singur scop: banii. Iubirea s-a transformat, se măsoară în unităţi monetare, se vinde vrac sau frumos ambalată, în piaţă sau la mall dar un singur lucru e cert: este cel mai vandabil produs. Toţi o vrem. În cutii catifelate, cu fundiţe colorate, sub brad, în prima zi de Crăciun.

Dacă ne-am face puţin timp să studiem statisticile am constata cu stupefacţie că în perioada Crăciunului creşte alarmant numărul persoanelor care comit gesturi nesăbuite. Obosiţi, agasaţi, neancoraţi duhovniceşte, alimentaţi de indiferenţa celorlalţi, torturaţi de decorurile idilice mediatice la care nici nu îndrăznesc să viseze, unii oameni pierd lupta. Fac singuri o alegere irevocabilă, de multe ori neînţeleasă de cei din jur. Rămân în urmă îndoielile, speculaţiile şi în final, uitarea. Lipsa credinţei, a reperelor spirituale ne fac să plutim în derivă întocmai ca o corabie măturată de furtuni. Uneori, găsim resurse, alinare, putere iar rugăciunea poate muta munţii din loc şi poate domoli uraganul. Dar când intervine deznădejdea, neputinţa, disperarea, unii înotători nu mai reuşesc să ajungă la liman.

Părintele Adrian Făgeţeanu spune că „pe vremuri oamenii aveau cruci de lemn şi inimi de aur. Acum avem cruci din aur şi inimi de lemn‟. Depinde doar de noi înşine să nu lăsăm lemnul să devină piatră. Să redescoperim umanitatea din noi, să lăsăm harul divin să ne modeleze, să redevenim fiii aceluiaşi Tată ceresc.

Am putea face fiecare dintre noi un mic exerciţiu. Ce ar fi dacă anul acesta, de Crăciun, în loc să ne petrecem ore istovitoare să gătim mai multă mâncare decât avem nevoie ori să decorăm şi să împodobim o casă cu porţile ferecate, ne-am răpi câteva ore să ne plimbăm pe stradă? Fără o ţintă anume. Pur şi simplu să ne plimbăm, să deschidem ochii trupeşti şi sufleteşti şi să îi vedem cu adevărat pe cei din jur. Fără să etichetăm, să judecăm sau să ne dăm cu părerea. Doar să cercetăm şi să încercăm să descoperim în străinul din autobuz, în cerşetorul din colţ, în copilul rumen în obraji chipul lui Dumnezeu care străluceşte şi în noi înşine. Să ne facem timp să cinstim chipul Sfintei Treimi din fiecare făptură de lângă noi, din fratele nostru duhovnicesc.

Toţi am primit aceleaşi daruri. Toţi avem harul sfinţitor în noi. Doar că unii am ştiut să îl lăsăm să lucreze iar alţii am împietrit. Deşi pare greu de crezut, şi ei au fost ca noi şi este foarte posibil ca şi noi să ajungem ca ei într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Nu ştim dinainte ce încercări ne vor fi îngăduite, ce taine vom descoperi şi cum ne vor schimba acestea. Dumnezeu ne grăieşte tainic prin tot ceea ce îngăduie să trăim. De multe ori şi necazurile, nereuşitele pe care încercăm zadarnic să ni le explicăm au un folos anume, ne învaţă ceva, contribuie la formarea noastră ca oameni. Multe dintre ele ne ajută să ne mântuim. Abia atunci când suferim ne aducem aminte de alţii mai nenorociţi ca noi şi ne întoarcem chipul spre Dumnezeu, conştienţi de micimea şi netrebnicia noastră.

Iar după ce ne vom sătura de privit la cei din jur, după ce lanţurile în care ne-am ferecat cu bună ştiinţă îşi vor slăbi strânsorile, atunci este momentul să împreunăm gândul cel bun cu fapta. Atunci putem să întindem o mână aproapelui nostru, să rupem din ce ne prisoseşte, să oferim, să aducem un zâmbet şi o fărâmă de speranţă în ochii unui bătrân, ai unui copil. O pâine nu costă mult, o haină pe care nu o mai purtăm găsim cu siguranţă în dulapul vechi de acasă, o vorbă bună şi un zâmbet avem cu toţii. Trebuie doar să ne facem timp şi să reflectăm. Avem atâtea de oferit iar multe dintre ele nu au un preţ concret, material.

Abia când vom deveni conştienţi de toate acestea vom putea înţelege adevărata semnificaţie a miracolului Naşterii Domnului. Atunci cu siguranţă că sărbătorile noastre vor căpăta alte înţelesuri, bucuria va fi înălţătoare şi deplină.

„Ca fulgerul când luminează cămările ospăţului şi după el par jalnice toate făcliile, aşa ai strălucit şi tu în sufletul meu, fără de veste, la vremea celor mai mari bucurii ale mele; iar după lumina ta de fulger, ce palide, întunecate şi firave păreau aceste bucurii... Sufletul meu năzuieşte spre Tine!‟(Acatist de mulţumire Slavă lui Dumnezeu pentru toate).

Abia după ce vom descoperi acest nou mod de a petrece, de a ne veseli, ne vom da seama cum am risipit şi am cheltuit până acum timpul dat nouă pe pământ. Cum spune si acatistul de mai sus, după ce vom simţi gustul împlinirii duhovniceşti vom vedea că ne-am consumat inutil cu lucruri materiale fără nici un folos pentru desăvârşirea noastră spirituală. Vom vedea cât de puţin ne trebuie ca să fim fericiţi. Nu trăim doar pentru noi înşine ci trăim şi pentru cei de lângă noi. Ce poate fi mai înălţător decât să trăieşti prin tine însuţi pentru semeni, pentru Dumnezeu? Poţi avea toate bogăţiile pământului, dacă eşti singur, departe de biserică, de casa Părintelui ceresc nu poţi fi cu adevărat fericit. Trăim în iluzii, himere şi ne amăgim că găsim împlinirea acolo unde ea nici nu a existat vreodată.

Acum două mii de ani în urmă, Împăratul lumii, salvatorul nostru din moarte şi din potopul păcatelor, a venit pe pământ în chip de prunc. Umil, smerit, simplu, într-o peşteră de dobitoace, în staulul oilor, a venit pe lume din iubire pentru creaţia Sa ca să ne dea viaţă veşnică. S-a născut prin întrupare de la Duhul Sfânt dintr-o Fecioară cuminte şi neprihănită.

Nu a venit cum vin astăzi împăraţii sau oamenii importanţi ai societăţii. Fără alai, fără escorte, fără opulenţă şi ostentaţie. Ne-a dat tuturor cel mai mare exemplu de smerenie şi de simplitate. Un prunc blând şi firav se naşte noaptea în peşteră pentru a aduce lumină nopţii din sufletele noastre. Este împăratul lumii, Fiul Tatălui ceresc şi se coboară din Betleem până în peştera inimilor noastre să aducă pace, căldură şi, mai ales, speranţă. Primeşte în dar aur ca un împărat, smirnă ca un muritor dar şi tămâie ca un Dumnezeu adevărat. Magii călăuziţi de steaua de la răsărit, păstorii şi dobitoacele sunt primii martori la această mare minune care va scoate făptura omenească din moarte şi întuneric.

Crăciunul nu are nimic de-a face cu decoraţiunile şi luminile de pe străzi. Crăciunul începe cu primele colinde ce răsună în biserici iar glasurile celor mici şi celor mari deopotrivă ne vestesc cum Fecioara obosită, sălaş căutându-şi, a adus pe lume un mare împărat într-o peşteră străină şi rece a bătrânului Crăciun.

Crăciunul începe atunci când devenim conştienţi că miracolul naşterii s-a produs pentru fiecare dintre noi. Dumnezeu Şi-a trimis unicul Său fiu spre moarte ca să ridice păcatele lumii. Lumea suntem noi. Pentru fiecare păcat al nostru, pentru fiecare gest sau vorbă necugetată, Iisus S-a născut şi a pătimit ca un rob, ca un muritor deşi a rămas Dumnezeu.

Naşterea Domnului este sărbătoarea familiei. Naşterea pruncilor stă la temelia familiei creştine aşa cum stătea şi acum 2000 de ani. De peste hotare, din orice colţ al lumii am fi, de Crăciun ne întoarcem acasă. Fie că este vorba de o locuinţă modestă, întocmai ca peştera săracă sau chiar de o locuinţă confortabilă şi călduroasă, nicăieri nu e mai bine ca acasă.

Ne întoarcem cu daruri pentru cei rămaşi în ţară, cu gânduri bune şi speranţe pentru anul ce va veni. Dar nu se cuvine oare să aducem ceva şi Părintelui nostru ceresc? Dar cum am putea face asta?

Părintele Ioan Jalbă spunea la una dintre predicile sale duminicale pilda unui tânăr care îşi pune întrebarea ce ar putea să îi dea el lui Dumnezeu întrucât acestuia nu îi lipseşte nimic. El este stăpânul lumii şi nu are nevoie de nimic de la oamenii vremelnici şi neputincioşi. Răspunsul primit îl surprinde: păcatele tale. Cum să ne lepădăm de păcatele noastre? Ce nevoie ar avea Dumnezeu de ele? Adevărul e că El chiar nu are nevoie de nimic. Dar Dumnezeu doreşte ca fiecare dintre noi să revină la credinţă, la cărarea îngustă a poruncilor Fiului Său. Ce ne rămâne de făcut? Să primim Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Euharistiei, să ne ridicăm din tina păcatelor, să punem început bun în orice lucrare am întreprinde, să îi încredinţăm lui Dumnezeu cugetele şi faptele noastre, să iubim mai mult pe seamănul nostru, să judecăm mai puţin. Aceasta reprezintă adevărata pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

„Ce înseamnă laudele mele înaintea Ta! Eu nu am auzit cântarea Heruvimilor - aceasta este partea sufletelor înalte - dar ştiu cum te slăveşte firea. Am privit iarna cum, sub tăcerea lunii, întreg pământul îţi aduce tihnită rugăciune, înveşmântat în haină albă, strălucind de nestematele zăpezii‟.(Acatist de mulţumire Slavă lui Dumnezeu pentru toate)

Adesea se cântă în acatiste că de am aduce Domnului mulţumiri şi laude cât nisipul mării, tot ca nişte peşti muţi am rămâne. Semnificaţia sărbătorilor trece dincolo de îngrădirile lumii materiale în care ne desfăşurăm existenţa de zi cu zi. Ea se adresează sufletului, acelei părţi a noastre care încă păstrează vie o părticică din chipul Creatorului. Făptura toată, natura, animalele, oamenii poartă darul iubirii şi dau slavă după propriul glas măreţiei divine.

Fragmentul de acatist aşezat la începutul acestei lucrări ilustrează modul în care făptura toată percepe harul lui Dumnezeu revărsat asupra noastră în zilele de sărbătoare: „De ce zâmbeşte tainic toată făptura în zilele de praznic? De ce atunci se revarsă în inimă o minunată uşurare, fără asemănare cu cele pământeşti şi însuşi văzduhul devine altar şi biserică purtătoare de lumină‟.

Să ne deschidem, aşadar, inimile să facem loc luminii, să primim speranţa, să sfărâmăm pietrele care ne-au năpădit inimile şi să ne bucurăm duhovniceşte, cu Hristos nu doar de sărbătoarea Crăciunului ci de toate zilele care ni se îngăduie să le trăim. Fiecare dintre ele este un miracol, un simbol al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, oile rătăcite pe care le cheamă la mântuire şi desăvârşire. 

Citește despre: