Cuvântul lui Dumnezeu – Cultura Duhului - partea I - Despre cuvânt - pr. Rafail Noica - aprilie 1994

Postul Mare al anului 1994 să-l începem cu Părintele Rafail Noica. Un gând doar la începutul Postului, care să ne însoțească până când va veni Luminata Zi a Paștilor. Mai toți marii duhovnici din ultima vreme încearcă să sublinieze două virtuți: smerenia și iubirea.

Preasfințitul Andrei:

 Postul Mare al anului 1994 să-l începem cu Părintele Rafail Noica. Un gând doar la începutul Postului, care să ne însoțească până când va veni Luminata Zi a Paștilor. Mai toți marii duhovnici din ultima vreme încearcă să sublinieze două virtuți: smerenia și iubirea. De fapt, este îndemnul Mântuitorului, pe care vi-l pun în suflete acum, la început de post: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima.“ Și mai proaspăt în minte îmi este cuvântul Sfântului Siluan, contemporan cu noi, care ne îndeamnă și el, așa cum o făceau și alții, pentru a ne verifica sufletește, referitor la smerenie și referitor la iubire, la îndemnul Mântuitorului, ne dă și el criteriul acesta, ca și alți Sfinți Părinți: Dacă vrem să ne testăm starea sufletească în care ne găsim, să ne întrebăm: „ne e totuna dacă cineva ne laudă sau ne hulește? Și putem iubi pe vrăjmași cu aceeași intensitate ca pe prieteni?“ Dacă aceste două lucruri se întâmplă, din punct de vedere sufletesc suntem la înălțime; dacă nu, mai avem mult de urcat.
Cuvântul pe care Părintele Rafail ni-l va spune ne va ajuta încă o dată, din punct de vedere sufletesc, să încercăm a depăși neputința noastră cea de toate zilele.

Părintele Rafail:

M-am gândit să spun câteva cuvinte despre cuvânt. Poate să încep cu cuvântul Mântuitorului: "Cerul și pământul vor trece, dar cuvântul Meu nu va trece." Ce este cuvântul? Noi suntem obișnuiți să-l înțelegem ca un mod de a face contact unii cu alții, de a face un schimb de informații. Dar vedem în Scriptură altfel de lucruri spuse despre cuvânt. "Întru început era Cuvântul și Cuvântul era către Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul." "Și Cuvântul trup S-a făcut." "Zis-a Dumnezeu: Să fie lumină, și a fost lumină." Și orice a spus Dumnezeu prin cuvânt, s-a făcut. Iarăși revin la cuvintele Mântuitorului, când a spus: "Cuvintele Mele sunt duh și ele sunt viață."
Ce este cuvântul? Cum să înțelegem? Și aș vrea să leg acest cuvânt, cu ajutorul Domnului, și de noțiunea de cultură, cultura Duhului, cum am spus. Scriptura ne arată că Dumnezeu, când a făcut pe om - dacă mă iertați, mă duc un pas mai îndărăt: când a făcut tot ce-a făcut înaintea omului - printr-un singur cuvânt a înfăptuit: Să fie! Când a fost vorba de om, altfel a făcut Dumnezeu pe om. S-a sfătuit: "Să facem om în chipul nostru și-n asemănarea noastră." Și înțelegem că omul nu este o făptură ca toate celelalte făpturi. Și înțelegem aceasta nu din mândria noastră, ci prin cuvântul pe care Dumnezeu ni l-a dat. Și vedem cum, prin cuvânt, Dumnezeu continuă să cheme, să ia legătura cu omul. Dumnezeu prin cuvânt îl sfătuiește pe Adam. Când Adam cade, după ce nelegiuirea cuprinde toată istoria pământului până la distrugerea lui sub Potopul lui Noe, vine un moment în istorie când Dumnezeu iarăși vorbește omului, dând prin Proorocul Moise o lege.
Legea aceasta avea două meniri: S-aducă pe om din nelegiuire la o lege - asta o putem înțelege toți, legea morală - dar să dea și niște indicații în acea lege despre ce avea să facă Dumnezeu la "sfârșitul vremii“, la plinirea vremii mai bine zis. "Plinirea vremii" avea să fie nu un lucru cronologic în primul rând, ci întruparea acelui Cuvânt. Spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Evrei: "Dumnezeu, Care în multe feluri a vorbit părinților noștri, în sfârșitul vremii ne-a vorbit prin Însuși Fiul Său." Or acest Însuși Fiul Său se numește și Cuvânt al lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu revine acum să-Și continue lucrarea de înfăptuire prin "dialogul" pe care îl încheagă cu Omul, mai bine zis îl "reîncheagă," după despărțirea ce se produsese în Rai prin căderea lui Adam. Cuvântul îl putem înțelege ca energie - energie creatoare.
Dar cuvântul omului ce este? Dacă omul este chipul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu care poate să ajungă până la asemănarea lui Dumnezeu, și cuvântul omului este o energie. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață ca prin cuvânt de rugăciune să ne apropiem de Dumnezeu. Omul în rugăciune ajunge la starea cuvântului cea mai înaltă, unde cuvântul lui prinde puteri, în Duhul lui Dumnezeu, să înfăptuiască, oarecum așa cum și Dumnezeu a înfăptuit Omul nu este menit să facă și el, să creeze o lume; omul este menit să dezvolte acest chip al lui Dumnezeu din el întru asemănarea deplină. Așa înțelegem noi mântuirea.
Cum înțelegem noi mântuirea? În Biserică noi înțelegem mântuirea ca împărtășire a vieții dumnezeiești. Dumnezeu împărtășește omului viața Sa. Când omul ajunge la această asemănare deplină cu Dumnezeu, de pildă dacă omul ajunge să trăiască și în slavă, și în ocară, și în rușine cu aceeași neclintită dragoste dumnezeiască, stăm la înălțime. De ce? Fiindcă această neclintire a iubirii nu este parte din alcătuirea psihologică a omului, ci o caracteristică dumnezeiască: Dumnezeu nu poate avea vrăjmaș. Cine poate ceva împotriva lui Dumnezeu? Nu se clintește, pentru ca nu este nici mărit de slava pe care I-o dăm noi, nu este nici micșorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindcă El este, și viața Lui este veșnică. Dumnezeu este, și ne cheamă la acest "a fi“ și la această asemenea-veșnicie pe care o are El. Stăm la înălțime, într-adevăr, când ajungem la trăirea oricărei virtuți creștine, înțelese nu într-un sens etic, moral, ci înțelese ca însușirea energiei care trăiește în însuși Dumnezeu.
Și-aici mă apropii puțin de tema pe care voiam s-o iau: Care este această energie? Este Cuvântul lui Dumnezeu sălășluind și petrecând în om. Dumnezeu, prin energia cuvântului, încearcă să contacteze pe om. Omul, prin cuvântul rugăciunii, încearcă să răspundă lui Dumnezeu. Omul își arată libertatea lui și libera lui alegere când răspunde lui Dumnezeu prin rugăciune, când poate să spună "Amin" lui Dumnezeu, chemării lui Dumnezeu. Dar ceea ce mântuiește pe om este, iarăși, nu ceea ce face omul, în nepuținta lui, ci ceea ce face cuvântul lui Dumnezeu sălășluind în noi.
Aș rezuma ceea ce am încercat să spun până acuma, că noi înțelegem cuvântul în sensul lui cel mai adânc, ca o energie; și aș vrea să înțelegem cu toții lucrul asta, să nu rămânem la nivelul de informație a cuvântului. Cuvântul în trăirea duhovnicească este împărtașire, când Dumnezeu vorbește cu omul - cum spune Scriptura - prin însuși Fiul Său. Dacă băgați de seamă diferențele dintre Vechiul și Noul Testament, sunt mari diferențe de cuvânt.
Legea "etică" a Vechiului Testament este să faci asta sau să nu faci asta. Vei face, sau nu vei face, și rămânem doar la o oarecare "facere“ relativă. Când Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu începe să povățuiască omenirea, învățătura Lui începe cu "Fericiți cei curați cu inima, că a lor este Impărăția Cerurilor," "Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia", și așa mai departe. Nu vedem nicăieri pe Mântuitorul poruncind ca de la înălțime, ca unor robi, ci preia și poruncile Vechiului Testament, zicând: "Ați auzit că este scris așa și așa, dar Eu spun vouă.." - și dă dimensiunea adevărata a poruncii Vechiului Testament.
De ce zic adevărată? În Legea Vechiului Legământ ne-a vorbit prin prooroc; în Noul - El Însuși. Vechiul a fost o pregătire a omului spre a înțelege puțin pe Dumnezeu. Adică cum putem să înțelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, într-adevăr, fiindcă scrie și Scriptura că mintea omului nu poate să cuprindă pe Dumnezeu, că gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile omului, precum cerul mai presus de pământ. Și atunci i-a dat omului, prin trăirea ascultării, să înțeleagă pe Dumnezeu. I-a dat omului la început, să zicem, un cod etic prin Moise, prin cele Zece Porunci. Și prin aceasta omul învață să nu mintă, să nu fure și altele, adică învață că Dumnezeu nu ne vrea mincinoși, ucigași și altele, fiindcă Dumnezeu însuși nu este mincinos, Dumnezeu nu este hoț, Dumnezeu nu este ucigaș.
Dar nu în această etică găsim viața, fiindcă ceea ce omul caută, lucrul pentru care însetoșează omul este viața, până la urmă. Și de câte ori auzim în zilele noastre: "Da, dar și eu vreau să trăiesc" - și asta în general ca să ne scuzăm o viață libertină. Și sper să nu vă smintesc spunând că, într-un oarecare sens, omul are dreptate când zice așa, fiindcă - iau cuvântul Mântuitorului: Omul nu-i făcut pentru Sâmbătă, ci Sâmbăta e făcută pentru om. Sâmbăta - adică "odihna," adică împlinirea.
Adică în ce sens are dreptate omul? Omul caută viața. Ceva în noi caută, nu ce își închipuie omul a fi binele, ci, până la urmă, viața o căutăm. Or, Scriptura nu vorbește de un mai bine sau mai rău, ci peste tot vorbește de viață. Iar Hristos ne grăiește cuvinte, nu ale unei etici superioare ci, ca Dumnezeu, "ale vieții veșnice;" adică, până la urmă, aceea ce voia să ne insufle și prin Legea Vechiului Legământ, unde se "poticnea," pe de-o parte, de desăvârșirea mai mică sau mai mare a proorocului, pe de alta, de incapacitatea gândului omenesc de a se ridica la o înțelegere duhovnicească mai "subțire," mai "înaltă," și, în acest sens, mai adevărată.
Chiar și în Vechiul Testament, în cele Zece Porunci, Dumnezeu spune omului: "Să fiți sfinți, fiindcă Eu sunt Sfânt!" Nu zice: Să fiți sfinți fiindcă așa e bine, așa e frumos. "Fiindcă Eu sunt Sfânt!" Or, Dumnezeu este Care vorbește prin Moise cuvântul ăsta. Lui Moise i-a dezvăluit că "Eu sunt." Dumnezeu este Cel Care Este. Și vrea să-l aducă pe om în aceeași ființă. Îi împărtășește ceva la început; și în măsura în care omul se lasă împărtășit de cuvântul lui Dumnezeu, găsește în acest cuvânt pe Dumnezeu, energie de viață.
Până și în Vechiul Testament vedem în Prooroci și în alții că au "găsit". Sfinții Vechiului Testament deci au găsit o energie de viață. Nu erau pur și simplu oameni morali; erau oameni în care, și cărora putea Duhul să grăiască, oameni prin care Dumnezeu a dezvăluit omenirii diferite, să le zicem, etape ale apropierii omului înapoi către Dumnezeu, înapoi zic, fiindcă Adam, în Rai, căzuse de la Dumnezeu.
Dar apropierea cea mai mare este în Hristosul Său, în Unsul Său, în Fiul Său, în Cuvântul Său. În Hristos avem nu Dumnezeu vorbind prin putința și neputința unui Proroc, care este om ca noi, cu oarecari greșeli, cum vedem în Vechiul Testament, ci însuși vorbește, și cuvântul iese altfel. Cuvântul este pe de-o parte mai mângâietor decât al Legii Vechiului Legământ, fiindcă este cuvântul de viața, cuvântul harului, cuvântul energiei creatoare, dacă omul primește ca acest cuvânt să sălășluiască în el.
Adică cum? Începem la un nivel tot ca în Vechiul Testament, moral, dacă nu înțelegem altceva. Începem să nu facem asta, să nu facem ailaltă, care se zice că sunt rele. Și începe o oarecare înțelegere nouă. Începem, poate, să dăm putință Duhului să producă în noi un moment de viață și să înțelegem atunci în trăirea noastră care este viața, unde este viața - acest "care" și "unde" fiind o calitate. Să ne îndulcim în cele cerute de viața dumnezeiască, și prin această îndulcire să deslușim amărăciunea în chiar ceea ce părea să fie atrăgător, în ce se numește păcat.
Taina mântuirii este în această împărtășire a omului întru cuvântul lui Dumnezeu, când omul lasă și pe Dumnezeu să se împărtășească cu el. Este o deschidere reciprocă. Iarăși zic, nu este la nivel de informație sau la un nivel de moralitate, care este numai un prim plan, un nivel primitiv al apropierii de Dumnezeu, dar de unde dăm o dezlegare, ca să zicem așa, a Duhului lui Dumnezeu prin acest cuvânt să ne împărtășească cu ceva, care împărtășire duce pe om mai departe, și acest "mai departe" nu are limită, până la identitatea totală a omului cu Dumnezeu.
Am vrut prin toate astea - cam întortocheate - să dau totusi câteva gânduri despre cuvânt. Deci cuvântul ca împărtășire, nu cuvântul ca informație. Este alt nivel, cuvânt cu altă energie.

De la același autor

Ultimele din categorie