Cuvântul lui Dumnezeu – Cultura Duhului - partea a III-a - Despre ascultare - pr. Rafail Noica - aprilie 1994

Mă gândesc la altă chemare a glasului lui Dumnezeu: "Auzi, Israel!" - Israel însemnând poporul lui Dumnezeu. Auzul este un lucru pe care-l numim în Biserică ascultare. Ascultarea este în primul rând auzul cuvântului, ceva ce ascultăm. Noi înțelegem ascultarea ca o disciplină: să "asculți de cineva."

Mă gândesc la altă chemare a glasului lui Dumnezeu: "Auzi, Israel!" - Israel însemnând poporul lui Dumnezeu. Auzul este un lucru pe care-l numim în Biserică ascultare. Ascultarea este în primul rând auzul cuvântului, ceva ce ascultăm. Noi înțelegem ascultarea ca o disciplină: să "asculți de cineva." Este un adevăr și în asta, dar nu aceasta este esența ascultării. Efectul de disciplină vine din ce numim duhovnicește ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar.
Fac o comparație: Precum pruncul în pântecele maicii: am auzit din cunoștințele stiințifice că în el, dintre cele cinci simțuri, auzul este primul care se dezvoltă, și că pruncul poate auzi glasul tatălui său prin țesuturile pântecelui maicii. Ceva analogic se întâmplă în trăirea noastră duhovnicească. Prin țesuturile lumii ăsteia, materiei ăsteia, învățăm în Duh să auzim și să deslușim glasul Tatălui. Deci ascultarea, înainte sau dincolo de a fi o disciplină, este o auzire și un discernământ. Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Păstor de glasul străinului, pe care îl recunoaștem ca străin.
Bineînțeles că ascultarea, auzirea, dacă vreți, duce și la o înfăptuire oarecare. Auzim ceva și facem după ce auzim - asta numim ascultare ca, aș zice, cultură. Deci omul, umblând după povățuirile pe care le aude, cultivă în el trăirea acelor povățuiri; precum Adam, ascultând povățuirea șarpelui mai mult decât pe a lui Dumnezeu, fără să-și dea seama, la început, a cultivat moartea - și a picat în ea; tot așa, cultivând cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânța vieții și, ca să zicem așa, "picăm" în viață (dar nu picăm, că este, nu o cădere, ci un urcuș). Cultivând sămânța vieții, sămânța va încolți, sămânța va rodi, și asta este o întreagă cultură. Ziceam că și cultura pământului este o cultură: dar și asta este o cultură a "pământului," a pământului care sunt eu.
Am zis la început că tot ce cultivă omul este cultură. Cultură smintită sau bună, dar este cultură. Am zis și lucrul acesta: să-i dăm omului o căutare, și am numit-o căutarea vieții, căutare smintită sau dreaptă, dar asta este căutarea omului, că Dumnezeu Care a făcut pe om, Care știe ce este în om, din ce este făcut și pentru ce este făcut, Care știe slăbiciunea omului, dar și potențialul omului, Dumnezeu este Cel Care ne cunoaște si Care ne poate da împlinirea pe care o căutăm.
Aș vrea să aduc aici un cuvânt al Sfântului Dorothei al Gazei, care spunea: Cel ce trăiește în ascultare, cel ce-și leapădă voința ca să trăiască în ascultare, se trezește făcând voia sa întotdeauna. La începuturile trăirii mele călugărești ceva din cuvântul acesta am înțeles, dar foarte smintit, și aș vrea să vădesc această smintire în caz că și alții se smintesc în același fel. înțelegeam oarecum că, bineînțeles, dacă te-ai lepădat de voia ta și faci cu plăcere ce-ți spune altcineva, asta este voia ta, și deci te găsești că tot mereu faci voia ta făcând voia celuilalt. Un grăunte de adevăr este și acolo, dar înțelesul este mult mai adânc, mult mai tainic și mai mângâietor.
Adevărul este că Dumnezeu știe mai bine decât mine ce vreau. Eu caut viața, dar o pot căuta smintit. Făcând ascultare în Duh, mă trezesc dintr-o dată: "Păi, Doamne, asta-i ce voiam!" Până la urmă acesta este lucrul către care năzuiam. Recunosc, paradoxal, ce n-am cunoscut niciodată. Atunci când harul Vine, când cuvântul lui Dumnezeu trăind și petrecând în noi încolțește și începe să dea viață; când harul începe să trăiască în om, să-l umple, să-l plinească și să-l îndumnezeiască, mărturia tuturor Sfinților din Vechiul Legământ încoace a fost că aceasta este ceea ce plinește pe om. Bineînțeles că aceasta este! Dar ce, Dumnezeu o să știe mai puțin decât mine, făptura Lui, ce vreau și ce caut eu? Omul poate căuta smintit, și până la urmă păcatul este o minciună, este o smintire - o smintire a firii, precum zice cuvântul românesc: "Și-a ieșit din fire," este o ieșire din fire.
Și precum am mai zis, să nu ne lăsăm amăgiți de multe filosofii și gândiri care, mai ales în zilele noastre, se amestecă în toate și smintesc pe om. Firea omului este ceea ce Dumnezeu ne dezvăluie a fi firea omului. Acum nu înțelegem de ce. Cele pământești, cele materiale le înțelegem, ca fiind viața noastră primitivă, fără nici un sens peiorativ al cuvântului "primitiv," aș zice viața noastră animală, fără nimic peiorativ noțiunii de animal, decât că este neîndestulător pentru om. Dar firea aceasta materială ne este mai la îndemână: dacă ți-e foame, și ai ce mânca, oricând poți să iei și să mănânci; dar cuvântul Mântuitorului, "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu," unde găsim cuvântul acesta?
Cuvinte în cărți găsim. Dar înțelegem cuvântul acesta, ca să încolțească și să-i simțim viața? Găsim energia acestui cuvânt, ca în clipa când, să zicem, ne mănânca lăcomia, să găsim îndulcire în cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât să simțim: "Păi asta poftea, nu pântecele meu, ci altceva în mine." Atunci când pântecele s-a umplut și nu mai are nevoie de mâncare, dacă mai mănânci e lăcomie. M-am umplut de mâncare, dar ceva mai poftesc, și m-arunc spre mai multă mâncare, cu dezamăgirea de a vedea că mâncarea nu-mi face decât rău și ajung până la greață. Că tot ce este material este stricăcios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. De ce? Fiindcă omul nu este numai un animal, când ceva în om poftește, veșinicia poftește, infinitul. Ceva în om nu se satisface, nu odihnește decât în nemărginirea lui Dumnezeu.
Dacă în mine poate încolți acel cuvânt, și îl găsesc ca fiind lucrul către care năzuiește pofta mea, atunci nu mai e poftă în sens peiorativ, ci din lacom mă văd virtuos, cum am zice noi, moralmente. Dar nu-i vorba de virtute așa cum înțelegem în morală, ci de viață, că Dumnezeu la viață primește pe om. Și în asta constă faptul că Sfinții au trăit cu bucurie în cuvântul lui Dumnezeu, s-au nevoit cu bucurie, s-au îndulcit de posturi si de vieți aspre. Dar nu viața aspră îi îndulcea, ci puterea harului.
Ăsta nu este un lucru al intelectului, este o trăire care a dat putere. Ce înseamnă martir? Cuvântul este același ca "martor," etimologic Martirul este un martor, pentru că viața care trăiește în el - în Hristos - este mai puternică decât viața pe care o avem în mădularele noastre pământești stricăcioase. Mai puternică energetic, nemaisimțind nici chinurile, pentru îndulcirea pe care i-o pricinuiește dragostea lui Dumnezeu, care-l face mai bine să moară cu Dumnezeu în chinurile cele mai cumplite, decât să se îndulcească de îndulciri stricăcioase, trecătoare, despărțindu-se de Dumnezeu. Dar stricăcios și trecător nu este numai că azi trăiesc și mâine mor; stricăcios și trecător este o calitate a îndulcirii.
Se zice că Dumnezeu este Dragoste, Dumnezeu este Iubire. Atunci omul ce este, dacă-i chipul lui Dumnezeu? Și omul este dragoste, și omul este iubire. Vedem că până și păcatele cele mai mari au de-a face cu dragoste și cu iubire. Omul, fiind făcut în chipul lui Dumnezeu, își caută identitatea, cum zicem noi astăzi.
Dumnezeu mai bine decât mine știe unde-mi este identitatea. Și când omul urmează cuvântul lui Dumnezeu, când omul continuă cuvântul lui Dumnezeu, se trezește dintr-o dată că asta și voia. Și voia așa de înverșunat, așa de înflăcărat, că este gata și să moară ca să rămână cu dragostea, cu firea sa în dragoste, decât să cadă în smintrea dragostei pe care acuma o resimte ca smintire.
Deci cuvântul lui Dumnezeu este cultura duhului. M-amintesc când am venit în România după mulți ani, cineva mi-a vorbit de Părintele Paisie Olaru și mi-a spus că i-a cerut înainte de moarte un cuvânt pentru tineretul român. Și așa cum am auzit eu și cum rețin, cuvântul ar fi fost cam acesta: "să păzească cuvântul lui Dumnezeu" Am auzit doua-trei cuvinte frumoase despre Părintele Paisie Olaru, dar când am auzit cuvântul lui, nu știu de ce l-am îndrăgit foarte mult în inima mea. Și m-am gândit că ăsta este poate un cuvânt mai mare decât ne dăm seama: "Să păzească cuvântul lui Dumnezeu." Începem a păzi cuvântul lui Dumnezeu, a-l cultiva la nivelul la care ne găsim. Etic îl înțelegem? Păi etic încercăm să-l păzim, dar aș vrea să atrag atenția la asta: Nu acolo să rămână mintea noastră, nu acolo să caute, să nu formalizăm - viața să căutăm.
Există o cercetare duhovnicească pe care trebuie s-o facă omul. Există un "de ce", o întrebare pe care trebuie s-o pună omul. Trebuie să înțelegem sensul și esența lucrurilor. Nu este numai paza unui "Fă asta, nu te gândi de ce, doar să fie așa, că așa-i bine!" Dumnezeu nu a spus lui Adam "Să nu mănânci din pomul acela, că asta-i rău!" A explicat lui Adam: "Să nu mănânci din pomul acela, că în ziua în care vei mânca, vei muri." Și vedem că de o anume moarte a și murit, deși trupul mai avea să-și trăiască un termen până la moarte, dar în duh a murit, s-a despărțit de Dumnezeu, s-a învrăjbit cu Dumnezeu. În loc să se bucure de venirea lui Dumnezeu, s-a înfricoșat, s-a rușinat și s-a ascuns. Noțiunile astea de frică, de rușine, de ascundere sunt foarte mari.
Așadar, să păzească cuvântul lui Dumnezeu. Noi începem prin a păzi cuvântul așa cum ne taie capul. Dar aș vrea sa îndemn pe frații și pe surorile mele să înțeleagă, să năzuiască, să caute în rugăciune mai departe decât ce ne taie capul astăzi. Că nu este numai o păzire a unui cuvânt - etică; cuvântul nu este o poruncă morală, deși are și efectul acesta, dar e numai un efect, și efect secundar. Este Cuvânt de Viață. Păzind cuvântul lui Dumnezeu, dăm posibilitatea acestui cuvânt să sălășlniască în noi și să petreacă în noi. Și descoperim că acesta este cuvântul care pe noi ne păzește.
Până la urmă cine păzește pe cine? Omul păzește cuvântul lui Dumnezeu? Mai adevărat, cuvântul pe care-l păzesc, pe mine mă păzește. Și nu numai mă păzește, ci mă duce mai departe. Cât de departe? Spune Scriptura că trupul și sângele nu pot moșteni Împărația Cerurilor, Împărăția Cerurilor nu este în trup și sânge, în mâncări și în înfrânări: este Împărăția Duhului. Scris este - tot de Apostolul Pavel, căruia i s-au dezvăluit taine adânci - căci: "Ochi n-au văzut și urechi n-au auzit, și nu s-a suit la inima omului ce a pregătit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El." Dacă ochi n-au văzut și urechi n-au auzit, dacă n-a intrat în inima omului, cum putem noi să mergem către acestea pe care nu le vedem și nu le auzim? Sunt așa departe de noi, că nimic omenesc nu le poate înțelege.
Cultura Cuvântului tocmai către acest nevăzut, neauzit, neînchipuit de om conduce. Cuvântul lui Dumnezeu vine din Împărăția Cerurilor, și nu numai că ne păzește, dar ne și duce în Împărăția Cerurilor.

Citește alte articole despre: discernământ, ascultare, disciplină, etică, auz

De la același autor

Ultimele din categorie