Prin tehnică, viaţa noastră a devenit mai comodă, dar şi nu mai fericită. Mai demult exista fântâna satului, unde toate femeile mergeau mai înainte de asfinţitul soarelui ca să ia apă. Unele cu ulciorul, altele numai cu găleata, altele cu animale ca să umple butoaiele. Pe drumeagul acesta care ducea la fântână puteai vedea un du-te vino neîncetat de femei. Se duceau, se întorceau, discutau: „Ce faci, ce mai e nou? Cum o mai duce bărbatul tău? Dar copiii tăi?”. Schimbau două-trei cuvinte. Comunicau între ele, aveau o relaţie personală.

Astăzi fântâna este închisă. Apa curge la robinet în casă. Au pus capăt şi puţinelor vorbe pe care şi le spuneau unele altora. Desigur că viaţa este acum mai comodă pentru ele, mai uşoară, este însă oare şi mai fericită?

Locuim în blocuri şi nu ştim cine locuieşte lângă noi. Suntem izolaţi. Cineva a scris o carte: Pustia oraşelor şi comuniunea pustiei. Trăim în oraşe şi suntem pustnici.

Oamenii de la ţară, în trecut, se poate să fi avut patimi sau nedreptăţile lor, însă exista comuniune între ei. La durere şi la bucurie, luau parte cu toţii. Murea cineva din sat? Aceasta însemna ca oamenii din sat să meargă în fiecare seară, trei zile la rând, la casa mortului cu o farfurie de mâncare, unde se întindea masă pentru toţi. Aici se adunau în jur de 70-80 de oameni, se rosteau vorbe de mângâiere, toate acestea fiind o participare la durerea celuilalt. Astăzi afişăm pe uşa bisericii anunţul de deces. Cel adormit este adus la biserică direct de la camera frigorifică a spitalului. Când se face vremea de slujbă mergem acolo, adresăm condoleanţele de rigoare şi apoi – fiecare la casa lui. Chestiunea s-a rezolvat rapid!

Am făcut viaţa noastră mai fericită prin dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei? Dimpotrivă! Ne-am izolat, ne-am înstrăinat, am ajuns pustnici în oraşe.

Dacă ar exista o maşină a timpului care să ne întoarcă cu 100 de ani în urmă, credeţi-mă, aş apăsa fără discuţie butonul respectiv. De ne-am întoarce cu un veac în urmă! Să ne întoarcem la măgari, cai şi mulari... Erau mai fericiţi oamenii atunci. Comodităţi nu existau, desigur; necazurile, truda şi chinul erau suficiente, însă oamenii erau mai fericiţi, mai răbdători, mai ascultători. Astăzi nu mai răbdăm nimic. Astăzi, dacă nevasta îi spune un cuvânt nepotrivit bărbatului, acesta îi întoarce zece înapoi – asta în caz că nu se ajunge la ceva şi mai rău. Căci poate să nu treacă multă vreme... şi să se trezească cu citaţie la judecată. Pe vremuri, bărbaţii își răbdau soțiile rele iar femeile soţii răi, însă marea parte a celor în această situaţie erau, desigur, femeile. Şi copiii îşi răbdau părinţii răi, şi invers, părinţii pe copiii răi. Astăzi – nimic din toate acestea, nici o îngăduinţă. Trec peste toate celelalte care mai sunt.

(Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 26-28)