Ora de religie la clasa a treia. Atmosferă tristă, apăsătoare. În banca a doua din rândul de lângă geam, o candelă aprinsă și flori, multe flori. Mihaela, colega lor, plecase dintre ei, la cei 8 anișori abia împliniți, răpusă de o boală neiertătoare a veacului. Toată clasa era o lacrimă. Am vorbit copiilor, pe înțelesul lor, despre moarte, viață, înviere, speranță. Toată clasa asculta cuminte, într-o liniște adâncă, tristă. Și, parcă, venită anume din Raiul despre care le vorbeam, vecina și colega ei de bancă, Mădălina, o fetiță ca un zâmbet, cu bucle aurii, spuse cu glas tremurând:

– Știți, părinte, am fost acasă, după înmormântare, la mămica Mihaelei, prietena mea.

– Foarte bine, dar de ce te-ai dus?

– Pentru a o consola pe mămica ei, răspunse dintr-o suflare fetița.

– Și ai putut să faci ceva pentru a o consola?

Răspunsul ei, simplu și cald, făcu tot atâta cât expozeul meu despre suferință, dragoste, moarte, înviere, speranță:

– M-am așezat în brațele ei și am plâns împreună cu ea!...

Acum a înțeles și profesorul: și îngerii plâng, nu-i așa?

(Preotul Neculai Cojocariu, Mic recurs la memorie: file răzlețe din jurnalul unui preot de țară, Editura Doxologia, 2011, pp. 172-173)