Prin urmare, cel ce n-a ajuns încă la această iubire, care nu vede vreo urmă a ei în sufletul lui şi nu simte cu totul prezenţa ei, acela este încă pe pământ şi în cele de pe pământ, sau mai degrabă se ascunde sub pământ ca şi cârtiţa, care, fiind oarbă ca şi acela, aude numai prin auz pe cei ce vorbesc pe pământ. Ce nenorocire! Căci născuţi fiind de Dumnezeu şi făcuţi nemuritori şi părtaşi ai chemării cereşti [Evr 3, 1] şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi comoştenitori ai lui Hristos [Rm 8, 17] şi cetăţeni ai cerurilor [Flp 2, 20], nu am primit încă simţirea unor asemenea bunătăţi; ci în chip nesimţitor, ca să vorbesc aşa, ca un fier aruncat în foc sau ca o piele ne­însufleţită cufundată în chip inconştient într-o vopsea purpurie, aşa petrecând şi noi în mijlocul unor bunătăţi atât de mari ale lui Dumnezeu, mărturisim că nu avem în noi înşine nici o simţire a lor. Şi ne fălim că suntem deja mântuiţi şi număraţi împreună cu sfinţii, îmbrăcându-ne şi împodobindu-ne pentru a imita în chip faţamic sfinţenia ca nişte actori care trăiesc în chip nenorocit în orchestre şi pe scenă, asemănându-ne atunci desfrânatelor care, neavând frumuseţea naturală, socotesc că se împodobesc fară de minte prin farduri şi vopsele străine. Dar nişte apucături ca acestea nu sunt ale sfinţilor care s-au născut de sus [In 3, 3]. (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, în col. Mistica, p. 133)