Istoria omenirii ne arată că ideea și credința în Dumnezeu este universală la toate popoarele – primitive, antice și moderne. Toate popoarele au ridicat altare și sanctuare în cinstea lui Dumnezeu, toate i-au adus jertfe, adresându-I diferite rugăciuni. Înțeleptul Plutarh zice: „Veți găsi în lume cetăți fără cârmuitor, orașe fără întărituri, oameni fără locuințe, popor fără știință, dar nu veți găsi niciodată un popor fără credință în Dumnezeu, orașe fără temple pentru jertfe și rugăciuni!”.

Au existat și există indivizi atei, dar nu există niciun popor fără religie adică ateu. Omenirea n-a trăit niciodată fără religie!

Deci, din universalitatea credinței în Dumnezeu rezultă existența lui Dumnezeu. A crede, cum zic ateii, că preoții au înființat religia, e tocmai cum ai zice că medicii au înființat boala, păstorul – turma de oi, profesorul – copiii și altele asemenea.

În ființa noastră există un drept judecător numit simțul conștiinței morale, având rolul de a deosebi binele de rău. Ne întrebăm, cine a pus în sufletul omului aceste legi? Sfântul Apostol Pavel zice: „Când păgânii care n-au lege din fire plinesc poruncile legii, ei neavând lege, singuri își sunt lege” (Romani 2, 14). Ea nu poate pleca decât de la un Stăpân care răsplătește binele și pedepsește răul. Conștiința e glasul lui Dumnezeu în ființa noastră. Cum observăm că există și funcționează conștiința și n-o putem tăgădui deși n-o putem vedea, așa nu putem tăgădui un legiuitor suprem pe care Îl numim Dumnezeu. Glasul conștiinței poate fi înăbușit, dar ea nu poate fi nimicită. Oamenii religioși în raport cu cei necredincioși ne duc la concluzia binefăcătoare a simțului religios. Cineva a spus: dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat. Dar, să nu ne facem griji, Dumnezeu Există!

(Arhimandritul Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, 1996, pp. 8-9)