Cinul pustnicesc cere îndepărtarea de oameni în pustie, cu punerea nădejdii de mântuirea sufletului său de hrană, de haine şi de toate nevoile trupeşti numai în Dumnezeu. Numai pe El singur, pustnicul trebuie să-L aibă şi ajutor al său şi mângâietor în lupta sa şi în neputinţele sale sufleteşti şi trupeşti, înstrăinându-se de orice mângâiere lumească pentru dragostea lui Dumnezeu. Convieţuirea cu unul sau doi fraţi de un gând trebuie să se săvârşească sub povaţa unui bătrân experimentat în ale Sfintei Scripturi şi în viaţa duhovnicească.

Acestui povăţuitor, fraţii datorează supunere ca Însuşi Domnul, prin tăierea desăvârşită a voinţei lor şi a hotărârilor lor, adică întru nimic împotrivindu-se poruncilor lui şi învăţăturilor lui, dacă acestea vor fi conforme cu poruncile Dumnezeieşti şi cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Când se întovărăşesc doi pentru viaţa obştească şi pun între ei învoiala ca orice faptă lumească sau trupească să o înceapă numai după puterea lor şi din absolută trebuinţă, iar nu de prisos şi nelavreme, mai ales după socotinţa Sfinţilor Părinţi, şi când unul dintre ei va pune gând să facă un lucru, să spună aceasta fratelui său, iar acela va găsi că acel lucru este nelatimp sau de prisos şi nu se va învoi: fratele acesta însă, văzând judecata lui cea dreaptă şi nestăruind în părerea sa, nu va fi aceasta o renunţare la voinţa sa? Sau, pe de altă parte, când cel de al doilea văzând că cel dintâi a gândit un lucru bun şi se va învoi cu judecata lui, nu renunţă oare prin aceasta la voinţa sa? Nu se supune oare primului frate?

Şi astfel, în orice treaptă şi întreprindere, unul sau altul din fraţi prin renunţarea la voia sa, se deprind reciproc la viaţa cea bună având credinţă tare şi hotărârea de a socoti ca mare câştig pentru sufletul său, totdeauna când vreunul din ei, în vreo treabă, are a-şi tăia voia sa faţă de fratele său, dacă din aceasta nu rezultă vreo primejdie sau vreo încălcare a poruncilor Domnului. Iar dacă vreodată din nebăgare de seamă va cădea unul din ei în păcatul de a se apăra cu părtinire şi cu multă vorbărie iar apoi recunoaşte aceasta drept o cădere a sufletului său şi va alerga la Dumnezeu şi la fratele său cu pocăinţă, atunci va dobândi iertare prin darul cel puternic al lui Hristos căci, ca un om a căzut, dar se şi scoală netulburându-se nicidecum. Acesta este drumul cel împărătesc iar nu acela de a trăi fiecare deosebi.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 373)