Monahismul este substanța umanității. Omul, când se naște, țipă de teama singurătății și când moare se îngrozește din același motiv. Sunt oameni singuri pentru că așa vor ei, sunt oameni singuri pentru că lumea îi face așa, sunt oameni singuri pentru că Îi urmează lui Hristos. Și a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui (Facerea 2, 18). Pentru om, este bine să nu fie singur, pentru Dumnezeu, este bine ca omul să fie singur (de scaunul Spovedaniei și de Sfântul Potir nu te poți apropia decât în singurătatea smereniei tale). A te potrivi cu cineva înseamnă a sta față în față cu propria ta imagine. În singurătate, omul caută potrivirea cu Dumnezeu.

Sunt oameni care, nefiind singuri, se lasă măcinați de un cumplit egoism și sunt oameni care trăiesc toată viața în singurătate, iubind pe ceilalți. Pe omul singur nu are cine să-l mângâie dacă i se întâmplă vreo supărare, nu are cine să-l îngrijească dacă se îmbolnăvește, în ispite și îndoieli nu are cine să-l povățuiască, flămând, n-are cine să-l hrănească, însetat, n-are cine să-i arate izvorul. Dar și pentru cel ce este singur, și pentru cel ce nu este singur în viață, mângâierile, supărările, bolile, ispitele, îndoielile, sfaturile, hrana, setea – sunt realități care vin prin naștere și dispar prin moarte, și într-una, și în cealaltă, omul fiind singur, neaducând nimic și neluând nimic din lume. Între naștere și moarte, oamenii își poartă singurătatea, unii mai mult alături de Dumnezeu, alții mai mult alături de soție, copii, prieteni etc. Dincolo de toate acestea este... altceva.

Preacuviosului Părintelui nostru Onufrie Egipteanul, mort prin anul 400 și prăznuit la 12 iunie, singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe daruri ale Duhului Sfânt: pacea inimii și acele bucurii rupte din bucuria cerească. Șaizeci de ani a pustiit păcatul, nevăzând față de om, dar făcând rugăciuni fierbinți pentru Biserică și pentru necazurile oamenilor din lume. Tot timpul cugeta la spusa Sfântului Antonie cel Mare: Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur... Se hrănea din roadele unui smochin, pe care-l îngrijea, din Apropierea colibei lui și bea apă dintr-un izvor pe care-l săpase cu mâinile sub o stâncă. A murit Sfântul Onufrie și, îndată, coliba care-l acoperise s-a prăbușit smochinul care-l hrănise s-a uscat, iar apa izvorului pe care-l săpase a secat... Nimic nu rămâne pe acest pământ! Nici... singurătatea Sfântului Onufrie.

(Preotul Sever Negrescu, Prolog din proloage. Lecturi patristice dintr-un calendar uitat​, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp.116-117)