Aspecte introductive

În spațiul teologic, pasajul care se găsește în centrul pericopei evanghelice a duminicii de dinaintea Sfintei Cruci e intitulat „convorbirea lui Iisus cu Nicodim”. În cadru acestui dialog al Învățătorului cu reprezentantul Legii Vechi sunt enunțate mai multe idei cu relevanță perenă pentru cei care vor încerca ulterior să pună în practică cele propovăduite de Iisus. 

Fiul Omului

Termen cu o relevanță teologică aparte, „Fiul Omului” e folosit aici de către Hristos spre a se defini pe Sine. În același timp, vine să vorbească despre asumarea integrală a umanității de către Dânsul. Și despre legătura pe care o face, prin actul Întrupării, între cele două cadre, ceresc și terestru. Fiul lui Dumnezeu se prezintă și ca vlăstar al umanității. Se coboară din cer spre a sui întreaga omenire acolo. Adică, oferă posibilitatea îndumnezeirii umanității în ansamblul ei. Prin har.

Șarpele

O referire vetero-testamentară vine să completeze textul anterior, cu valoare testimonială. Hristos vorbește despre un episod important din activitatea lui Moise. Înălțarea șarpelui în pustie. Adăstat într-un loc populat de astfel de animale veninoase, poporul ales a cunoscut acolo suferința și moartea. În acest context, la poruncă divină, proorocul dătător de Lege a înălțat un șarpe de aramă înspre care li s-a cerut să privească tuturor celor care erau mușcați de omologii lui reali și veninoși. Spre a se tămădui. Acesta venea să vorbească deja, sub aspect tipologic, despre actul Răstignirii și implicit, Înviere.  Hristos însuși îl asumă astfel. Ca atare, vede în acel moment trist o înălțare. Privește dincolo de actul dureros în sine. Așa cum ar trebui să privim și noi. Căci, atunci când ne uităm la cruce, ar trebui să vedem Învierea. Un nou început, nu sfârșitul. Ba mai mult, oferă o justificare actului sacrificiului: „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”! 

În loc de concluzii

Rezumat în chip parcimonios de către ucenicul iubit, dialogul lui Iisus cu Nicodim vine spună multe omului de astăzi. În partea de început, Îi devoalează divinitatea. Nu oricum, ci în relație cu omenirea, asumată în deplinătatea ei, mai puțin păcatul. Apoi, vorbește despre Moise și șarpele din pustie, ca despre o reprezentare tipologică a crucii. Despre faptul că atunci când privim lemnul dătător de viață, nu trebuie să ne blocăm pe calitatea sa de instrument de tortură, ci trebuie să vedem urmarea procesului care-l are în centru. Învierea. Așa cum Hristos însuși vede lucrurile. Și despre motivația intrinsecă a sacrificiului care a consfințit calitatea Sa de simbol al biruinței, anume iubirea. Cred că, de fapt, în asta rezidă chintesența actualității mesajului acestei pericope. În faptul de a vedea orice act de jertfă în legătură cu dragostea. Dacă am privi mai des lucrurile în această cheie, conviețuirea cu aproapele ni s-ar părea, de bună seamă, mai ușoară. În plus, multe lucruri care ne împovărează viața ar dispărea. Căci, atunci, când dragostea este temelia parcursului nostru și e raportată la Dumnezeu, lucrurile capătă noi nuanțe. Îndrăzniți!