Aş vrea să mă refer şi la o altă consecinţă pe care o cred rezultatul acestui fenomen, pe care-l consider nefiresc în viaţa familiei. Şi zic nefiresc, considerând că firesc, normal, este ca fiecare dintre soţi să primească ceva în relaţie, fiecare să aibă unele satisfacţii, să sporească bucuria şi fericirea în cadrul căsniciei. Asta e situaţia firească. Când nu se întâmplă aşa, ci, dimpotrivă, se adânceşte mult prea mult legătura cu copilul, atunci speranţele şi aşteptările care nu sunt împlinite în căsnicie se transferă copilului. Atunci părintele aşteaptă de la copil să-i dea ceea ce nu i-a dat partenerul sau ceea ce crede că nu-i poate da partenerul; nu întotdeauna nu poate să-i dea, ci e posibil ca el însuşi să nu-l ajute să-i dea. Este o legătură puternică.

Ce ar fi putut aştepta de la soţ şi acum să aştepte de la copil? Un zâmbet, ce altceva?

Zâmbetul, exprimarea dragostei, chiar cuvinte ca te iubesc, mi-e drag de tine, susţinerea în clipele cele grele. Există părinţi care în clipele grele, dificile, se îndreaptă către copiii lor şi nu către partener, le spun copiilor problemele lor, care pot fi de neînţeles sau chiar împovărătoare pentru ei, şi aşteaptă de la aceştia o părere sau pur şi simplu le împărtăşesc problemele lor ca să se liniștească.

Dar nu stiu cum iese copilul dintr-o astfel de discuţie. Sau aşteaptă o laudă, o încurajare, care poate veni în mod indirect. Poate să nu-l laude copilul pe părinte, dar din lucrurile pe care le fac sau le vorbesc împreună poate primi de la copil un anumit mesaj care-l satisface, cum că reuşeşte destul de bine. Dacă transferăm centrul de greutate asupra copilului, atunci cu adevărat îl încărcăm, îl împovărăm, mult mai mult decât poate suporta. De multe ori întâlnim această situaţie în care copii foarte mici, chiar copii de leagăn, poartă greutatea şi datoria de a-i mulţumi pe părinţi, de obicei pe mamă. Înţelegem oare ce înseamnă asta mai târziu?

Faptul că în adolescenţă sau mai târziu copilul va începe să aibă părerile sale, alegerile sale, care nu vor coincide cu cele pe care le aude de la părinţi şi prin urmare se va contrazice cu ei, îl va dezamăgi pe părinte, îl va întrista, îl va deprima, pentru că nu se realizează aşteptările pe care le avea de la copil. În felul acesta îi facem pe copii proiecţii ale noastre, prelungirile noastre. Atunci când încep să lucreze autonom, atunci suntem deprimaţi. Multe se distrug în sufletul nostru, devenim melancolici, deoarece pentru mulţi ani, 15-20, am îngreunat copiii cu astfel de aşteptări, tocmai din cauză că nu a funcţionat căsnicia noastră. De multe ori aceste aşteptări îl urmăresc pe copil chiar când este matur, când are propria lui familie, propriii copii, şi vedem acolo cum părinţii aşteaptă în continuare anumite atitudini din partea copiilor lor, şi când nu pot fi împlinite cad în deprimare, şi în melancolie, sau în furie, sau în mânie.

Cred că această greutate este de nesuportat. Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu este o frază deosebit de grăitoare. Fiecare trebuie să-şi aibă locul său şi greutatea răspunderii care-i aparţine. De multe ori subestimăm calităţile afective ale copilului. Voi explica asta. Noi, părinţii, greşim de multe ori, subestimând calităţile intelectuale ale copiilor, vorbind în faţa lor lucruri pe care credem că nu le înţeleg. În acelaşi timp însă le supraestimăm calităţile afective, credem că sunt capabili să suporte greutăţi afective mult mai multe decât pot în realitate. Una dintre situaţii am descris-o deja. Suprasolicităm copilul, încât a ajuns o problemă generală astăzi. Intelectual, sunt foarte încărcaţi, dar emotiv, afectiv, sunt cu mult în urmă, sunt imaturi.

Un exemplu putem da? Cu ce îi solicităm pe copii, încât să-i obosim?

Îi îngreunăm cu reproşurile noastre faţă de partener, faţă de soţ. Iată un exemplu: fenomenul pe care-l vedem în forme extreme la divorţ, unde fiecare părinte îl manipulează pe copil împotriva celuilalt şi îi creionează în culori închise imaginea celuilalt părinte. Acelaşi lucru, la o scară redusă, se întâmplă des în familiile noastre. Ne împotrivim unul altuia şi-i păstrăm de faţă pe copii, pentru a ne linişti, pentru a ne descărca de tot ce ni se întâmplă, de tot ceea ce ne supără, ne îndurerează, le transferăm lucruri grave, inconştient, aşa încât să primim de la copii recunoştinţa şi lauda pe care nu le primim din altă parte.

Următorul pas: copilul începe să se autoînvinovăţească foarte uşor. Avem multe probleme cu copii care sunt ruşinoşi, care simt foarte uşor vinovăţia, care reacţionează adesea cu furie, cu revoltă. De multe ori furia, şi împotrivirea, şi răzvrătirea arată o vinovăţie adâncă. Aceşti copii au fost încărcaţi cu datoria de a-i menţine pe părinţii lor fericiţi, bucuroşi. Când aceste reacţii încep să se înmulţească, când părinţii încep să se supere din cauza lor, se simt din ce în ce mai mult vinovaţi.

Întâlnim oameni maturi incapabili să ia hotărâri pentru propria lor viaţă, de teamă ca nu cumva să-i supere pe părinţi – undeva le e chiar frică. Se poate ca la 60 sau 70 de ani părintele să nu mai aibă aceleaşi aşteptări, dar să se păstreze această tensiune între ei.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 237-241)