Povestea mașinuței de tuns iarba sau cum putem învăța copiii să asculte

Aş putea să fiu răbdător, cum credem noi că se cuvine să fie părinţii creş­tini, şi să-i tot spun să treacă pe trotuar de câte ori iese pe stradă. Dar atunci ar învăţa că el poate ignora ce îi spun şi probabil ar continua să iasă în stradă fiindcă este o joacă amuzantă. Dacă mă repet foarte des şi apoi mă enervez şi iau măsuri, îl învăţ că nu e necesar ca el să mă asculte decât când mă enervez. După care o să mă plâng de copilul meu că mă ascultă numai când mă enervez.

Când Markos avea patru ani, a primit în dar o maşinuţă de tuns iarba. O adora. A doua zi, Markos ne-a rugat să-şi ia cu el această maşinuţă la plimbarea noastră cu familia. Cum am pornit, Markos s-a şi îndreptat spre stradă. „Markos, maşina de tuns iarba trebuie să rămână pe trotuar”, i-am spus şi mi-am văzut de mers.

Pentru surorile lui, această precizare ar fi fost suficien­tă, nu şi pentru el. După câteva clipe, iar se îndrepta spre stradă. Aş fi putut să mă repet, spunându-i: „Markos, am spus că maşinuţele de tuns iarba n-au ce căuta pe stradă”. Dar aşa îl învăţ să mă ignore când spun ceva pentru prima oară, pentru că oricum o să repet.

Aş putea să fiu răbdător, cum credem noi că se cuvine să fie părinţii creş­tini, şi să-i tot spun să treacă pe trotuar de câte ori iese pe stradă. Dar atunci ar învăţa că el poate ignora ce îi spun şi probabil ar continua să iasă în stradă fiindcă este o joacă amuzantă. Dacă mă repet foarte des şi apoi mă enervez şi iau măsuri, îl învăţ că nu e necesar ca el să mă asculte decât când mă enervez. După care o să mă plâng de copilul meu că mă ascultă numai când mă enervez.

Dacă vreţi să îl învăţaţi pe copil să vă asculte de prima oară, spuneţi o singură dată ce aveţi de spus, spuneţi-o şi a doua oară semnalându-i cu ce urmări se va confrunta dacă nu ascultă, iar apoi puneţi în aplicare acele urmări. „Markos, e greu să rămâi pe trotuar, nu-i aşa?” l-am în­trebat. „Da”, răspunse el cu un zâmbet poznaş. „Ce se poate întâmpla dacă ieşi în stradă?” l-am întrebat. „Mă loveşte maşina”, zise el. „Maşinuţele de tuns iarba rămân pe trotuar. Dacă duci maşinuţa pe stradă, o să ţi-o iau”, l-am anunţat calm şi la obiect, văzându-mi de drum.

E un băiat de patru ani. El chiar vrea să-şi ducă în stradă maşinuţa de tuns iarba. În perioada aceasta învaţă să îşi stăpânească dorinţele şi să asculte când îi spun ceva. Ştiam că o să îi fie greu. El mai învaţă şi că alegerile lui au urmări. Nu ar trebui să ne aşteptăm la conformare imediată. Ci ar trebui să ne aşteptăm să înveţe. Am aşteptat un prilej pentru a-l învăţa pe Markos cât de mult îl respect şi în ce fel alegerile lui pot avea urmări... în viaţă. Răbdarea înseamnă să stabilim un cadru în care el să înveţe şi să îl las să înveţe să trăiască în acel cadru.

Nu vă aşteptaţi să se conformeze.

Aşteptaţi-vă să asimileze.

Cum mergeam noi, Markos se apropia tot mai mult de stradă, deşi, teoretic, nu ieşise de pe trotuar. El ducea o luptă. Dar, of, tentaţia a fost prea mare. După alţi câţiva paşi, maşinuţa lui de tuns iarba se afla pe stradă.

Nu m-a ascultat. Mi-a sfidat autoritatea. Aş fi putut să mă înfurii – şi să fiu nehotărât – şi să îi repet, mai tare: „Am zis să nu ieşi în stradă”. Astfel aş fi necinstit chipul lui Hristos şi i-aş fi rănit sentimentele. Mai mult, ar fi fost derutant pentru că tocmai i-am spus că poate alege, iar acum eu mă înfurii că a ales.

Aş putea să am răbdare – şi o atitudine ezitantă – şi să-i spun: „Markos, de data asta îţi dau voie, dar data viitoare va trebui să o iau”.

Nu vreau să rămână fără maşinuţa de tuns iarba. Ce vreau este sa merg la plimbare şi să nu-i car eu maşinuţa şi nici să mă întorc să o duc acasă. Nu-mi doresc cearta care ar urma dacă i-o iau. Vreau să fie voios şi să mă placă. Dar toate aceste ispite sunt legate de persoana mea, nu de ceea ce e mai bine pentru el. Asemenea reacţii l-ar învăţa pe Markos că nu e nevoie să-şi facă griji în privinţa alegerilor lui şi că nu sunt serios când îi spun ceva. Ceea ce ar fi lipsit de respect faţă de el.

Sau aş putea cinsti această mică icoană, acest chip al lui Hristos, să-i respect alegerea şi să îi răspund adecvat: „Chiar îmi pare rău”, i-am spus luând maşinuţa şi ducând-o înapoi acasă. Din fericire, nu ne îndepărtasem prea mult. A început să plângă: „Eu vreau să merg cu maşinuţa de tuns iarba!”

Cea de-a treia ispită a părinţilor este să cedeze sau să fie îngăduitori odată puşi în faţa forţării limitelor, a rugăminţilor sau a furiei pe care le declanşăm atunci stabilim nişte limite. Aș fi putut fi tentat să reacţionez așa: „Bine, bine, dar să nu mai ţipi şi să-mi promiţi că nu mai ieşi în stradă altă dată”.

Aceasta l-ar învăţa pe copil că, dacă face o criză, poate obţine ce vrea şi o să devină maestru în a face scene. Dacă cedăm la insistenţe, el nu va învăţa niciodată cum să-şi stăpânească dorinţele impulsive. Ce fel de soţ va fi dacă se învaţă aşa? De ce aş vrea să îl învăţ pe copilul meu aşa ceva? Dacă sunt permisiv, Markos şi toată casa noastră o să ajungă la bunul plac al dorinţelor lui. Părinţii care cedează la crizele de nervi ale copiilor lor ajung sa fie terorizaţi şi iritaţi de copiii lor. Acesta este efectul distructiv al închinării la copiii noştri prin satisfacerea tuturor dorinţelor lor.

Copiii învaţă cel mai bine când suntem fermi şi blânzi, nu îngăduitori sau furioşi.

Am fost alături de el în tristeţea lui: „Îmi pare rău că ai rămas fără maşinuţă”, i-am spus. Și am reluat: „Ţi-am spus doar: dacă maşinuţa ajunge pe stradă, o iau”.

A fost trist o vreme, apoi încântat când şi-a primit maşinuţa înapoi după ce ne-am întors de la plimbare. Când a luat-o, i-am spus din nou: „Maşinuţele rămân pe trotuar. Dacă o duci în stradă, atunci...” „O iei”, a conchis el şi s-a dus la joacă.

Este firesc la vârsta lui ca un băiat de patru ani să înveţe stăpânirea de sine şi cum să îşi asculte părinţii. Nu îi este permis să îşi ducă maşinuţa pe carosabil. Va învăţa cum să ia decizii bune pe măsură ce îi este clar că alegerile lui au nişte urmări. El o să-şi mai ducă mașinuța în stradă, ştiu, dar eu îi vor răspunde cu răbdare, la fel, ferm şi blând, de fiecare dată. Cel puţin voi încerca să o fac. Mă concentrez asupra obiectivelor mele pe termen lung în ceea ce îl priveşte: să înveţe să aibă discernământ în confruntarea cu ispitele şi dorinţele.

Faptul că răspundeţi adecvat nu îi va împiedica pe copii să se comporte greşit. Îi împiedică pe părinţi să se comporte greşit.

Markos este doar un copil şi încă învaţă. Răspunsurile adecvate le oferă copiilor libertatea de a învăţa neîngrădiţi de critici, ruşine, etichetări, furie şi învinovăţire. A le răspunde adecvat nu înseamnă să fim permisivi. Ci înseamnă să fim calmi când suntem stricţi. Răspunsurile adecvate le comunică celor mici adevărul Evangheliei, şi anume că ei sunt foarte iubiţi chiar în toiul încurcăturilor în care intră şi al luptelor pe care le au. Le comunică respectul nostru pentru ei ca persoane, chiar în timp ce ei învaţă şi fac greşeli. În acest fel, dăm noi înşine o pildă de dragoste ca a lui Dumnezeu, care se întipăreşte în adâncul inimii lor.

A învăţa cum să fii un părinte bun nu constă în a învăţa cum să îi determini pe copii să se poarte bine, ci este vorba despre cum să învăţăm noi înşine să ne purtăm bine. Nu uitaţi: exemplul personal este cel mai eficient mod de a-i educa pe copii. Copiii mei se poartă mereu ca nişte copii. Întrebarea este de fapt: Oare eu voi reacţiona impulsiv, ca un copil, sau voi răspunde adecvat, ca un adult?

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, p. 53-57)  

De la același autor

Ultimele din categorie