Toţi părinţii se tem de influenţele negative pe care ar putea să le primească propriul copil. Aşa erau şi părinţii băieţelului Nicolae din str. Ştefan, nr. 12. Trist pentru ei era însă faptul că influenţe negative existau chiar în sânul familiei lor. Bunicul după mamă, un bătrân aprig, zgârcit şi fără frică de Dumnezeu, care atunci când a fost să-și dea sfârșitul a murit nespovedit, trăia nostalgia vremurilor apuse. Obișnuit cu viața trăită în regimul communist, nu înţelegea rolul spiritualităţii în viaţa de zi cu zi, iar învăţăturile pe care încerca să i le insufle micuţului Nicolae erau dintre cele mai rele. Aşa se face că într-o zi, văzându-l pe băieţel îngenunchiat în faţa patului şi rugându-se, l-a înterupt întrebându-l:

– Ce faci tu acolo?

Băieţelul, ştiind că diavolul caută orice cale pentru a întrerupe rugăciunea credincioşilor, a continuat liniştit, chiar dacă bătrânul bătea nervos din picior.

– Mă rugam, răspunse băiatul după ce isprăvise.

– Cui? străfulgeră bunicul.

– Sfântului Nicolae, răspunse copilul cu calm.

– Care sfânt? De ce?

– Pentru că nu este doar cel al cărui nume îl port, este şi prietenul copiilor.

– Prietenul copiilor?! Păi ştii tu că ce găseşti în ghete, ţânc obraznic și prost, este cumpărat din banii mei şi nu de la... prietenul copiilor?!

Cu regretul că bunicul nu îl înţelegea, băiatul a răspuns cu o frază de-a mamei sale: Prietenia cu un Sfânt nu are de-a face cu banii daţi pe cadouri! Cadourile care se găsesc în ghetuţe sunt un mod prin care oamenii mari încearcă să-i facă pe copii fericiţi şi să le arate că faptele bune le sunt răsplătite, că ele sunt caracteristice sfinţilor.

Bunicul râdea fără bucurie. Voia să pară fericit, crezând că băieţelul recita o frumoasă replică învăţată de cine ştie unde şi că habar nu avea ce vorbeşte. Asta a crezut chiar şi în clipa în care a murit, la 10 ani după această întâmplare.

Poate Nicolae chiar nu înţelegea la acea vreme puterea spuselor mamei sale, dar a avut norocul ca într-o zi să primească un semn, care a risipit orice îndoială.

Nicolae a rămas orfan la 22 de ani, dar niciodată nu a renunţat la a se ruga sfântului său drag. Într-o noapte a izbucnit un incendiu în bloc, iar părinţii săi nu au scăpat.

Un lucru pe care Nicolae nu-l poate uita este faptul că în după-amiaza zilei în care s-a produs incendiul mama l-a rugat, încă o dată după mulți ani, să-şi facă din Sfântul Nicolae un prieten. Stând pentru o clipă în loc, Nicolae a răspuns că întodeauna i-a purtat sfântului un mare respect, o evlavie aparte. Mama a zâmbit şi i-a spus: Dacă-l vei avea prieten pe Sfântul Nicolae, niciodată nu vei fi singur. Nicolae, scuturând din cap, a răspuns că așa va face, va încerca să îndeplinească sfatul mamei. A scuturat din cap vrând să alunge gândul despărţirii de părinţii săi, gând care-i venise ca o săgeată: Părinții mei sunt încă tineri şi sănătoşi, ce-mi veni?

Dar lucrurile nu sunt după cum vor oamenii, ci după voia lui Dumnezeu. Noaptea ce a urmat morţii părinţilor săi a fost o agonie, iar timpul a trecut foarte greu în camera lui. Vedea imaginile din trecut, din copilărie, amintiri în care apăreau părinții. Nu înţelegea de ce nu a fost lăsat să-şi ducă părinţii la biserică şi să-i vegheze, dar apoi își amintea de incendiul care a mistuit totul. Deodată, i-a străfulgerat în minte că nu are nici o amintire cu părinţii săi: toate pozele au ars, iar el, în apartamentul de serviciu pe care-l primise, nu apucase să aducă nimic… Totul a fost pierdut. Este ca și cum părinții n-ar fi existat.

În timp ce în mintea lui Nicolae se derulau imagini dureroase şi se gândea că toate rugăciunile sale n-au fost decât un monolog, a aţipit. La un timp, s-a trezit, trist și apăsat. Avea ochii înlăcrimați. Privind în jur, ochii i s-au oprit asupra papucilor ce erau așezați undeva lângă pat. Sprijiniţi de ei sta o fotografie… Oare e… Dar cum se poate?! E fotografia care stătea pe noptierea părinţilor săi. O fotografie frumoasă de familie, cu urmele timpului pe ea.

Îşi aminteşte că este 6 decembrie. Ce i-a spus mama sa în legătură cu asta? Îşi aminteşte spusele sale și o pace coboară peste el și peste cameră. Caută pixul și scrie pe spatele fotografiei: „De la prietenul meu, Sfântul Nicolae”. Cei cărora le-a arătat fotografia și care au văzut cele scrise pe spatele ei au zâmbit, iar unii chiar au râs. Puţini sunt cei care au crezut, care ştiu adevărul. De atunci, Nicolae, atât în rugăciunile sale, cât şi faţă de apropiaţi, a început să folosească cu încredere și firesc, sintagma „prietenul meu, Sfântul Nicolae”.

*

Aceasta este povestea unei fotografii primite de la „prietenul meu, Sfântul Nicolae”.

(Carla Gheorghiu, câștigătoarea Premiului al II-lea la concursul Scrii ce ştii, organizat de ATOR şi ASCOR Iaşi, 27 noiembrie – 4 decembrie 2015)