Despre copilărie s-a spus că este "o prelungire pe pământ a cerului". Suntem, la drept vorbind, atât de creştini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi. Fiecare copil e un ram din paradis, o rază de lumină din lumea îngerilor. “Fiecare fiinţă spirituală este prin natură un templu al lui Dumnezeu, creat pentru a primi în el mărirea lui Dumnezeu“ (Origen, Comentarii la Matei, 16, 23 P.G. 13, 1453). Dar fiecare copil aduce cu sine o normă, o răspundere care priveşte pe cei doi părinţi ai lui. Naşterea nu este o întâmplătoare invenţie omenească. Aşa cum Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea (cf. Efeseni 5, 25), iar soţul îşi iubeşte soţia până la jertfa vieţii sale, tot aşa amândoi părinţii au datorii care îi leagă de copiii lor (cf. Efeseni 6, 4). Ei nu sunt liberi să-i accepte sau să-i refuze, să-i crească sau să-i lase în părăsire. Soţii nu pot suprima intenţia divină. Copiii sunt ai părinţilor şi ai lui Dumnezeu, deopotrivă. Binecuvântată “invenţie" a iubirii lui Dumnezeu, copilul uneşte pe soţi laolaltă, într-un singur cuget şi o singură simţire. El le verifică iubirea, le-o menţine, le-o face veşnică, pentru că în el soţii şi-au întrupat iubirea. Copilul dovedeşte că Dumnezeu însuşi s-a angajat în destinul a două inimi, că prezenţa Lui nu e străină de iubirile pământeşti, paterne şi filiale.

(Pr. Prof. Ilie Moldovan, Darul sfânt al vieții și combaterea păcatelor împotriva acestuia, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 14)