Credinţa nu este numai treaba cugetării şi minţii, ci îmbrăţişează întreaga fiinţă a omului. Ea cuprinde îndatoririle pe care şi le iau unul faţă de celălalt, credinciosul şi Cel în care acesta crede, chiar dacă ele nu sunt exprimate literal. Cel care crede, se reazemă cu totul pe cel în care crede şi nu se aşteaptă ca el să nu-i împlinească vreo cerere; ca atare, cere cu cuget neîndoit, vine la el ca la un părinte, ca la vistieria sa, încredinţat că nu se va întoarce cu mâna goală. Această credinţă îl înduplecă şi fără cuvinte pe cel în care crede. Aşa stau lucrurile între oameni; dar puterea credinţei se vădeşte în toată mărimea ei atunci când aceasta este îndreptată către Domnul Cel Atotputernic, Atoateştiutor şi Care voieşte să ne dăruiască toate bunătăţile; şi cel ce crede cu adevărat, nu este niciodată înşelat în aşteptările sale. Dacă nu avem vreun lucru şi cerându-l, nu îl primim, înseamnă că nu avem credinţa trebuincioasă. Mai înainte de toate trebuie să căutăm şi să înstăpânim în inima noastră credinţa deplină în Domnul: s-o căutăm şi s-o cerem de la El, fiindcă nici aceasta nu este de la noi, ci e un dar al lui Dumnezeu.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 215-216)