„Credința are revelația cu care omul credinței nu se tocmește”
Religia se întemeiază pe grăuntele de credință. Grăuntele de credință este, de fapt, grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu.
Credința e un risc al rațiunii. Dar nicidecum o anulare, ci dimpotrivă, o iluminare a ei. E o absolutizare a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenței. Credința are revelația cu care omul credinței nu se tocmește.
Dumnezeu ne însoțește mereu și, pe măsură ce-L cunoaștem, viața noastră biologică și psihologică se străbate tot mai tare de adevăr și lumina cunoștinței. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult mai prescurtată, cunoștința pe care savantul n-o poate prinde prin știință, ci numai dacă și-a împins știința până la toate marginile și i-a recunoscut neputința.
Religia se întemeiază pe grăuntele de credință. Grăuntele de credință este, de fapt, grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu.
Iisus răspunde odată ucenicilor Săi care-I „cereau mai multă credință”, le-a spus cam așa: să înceapă din a crede că au credință și vor sfârși prin a avea de fapt.
La temperaturile la care se alege aurul ființei noastre de zgura acestei ființe, în firea noastră apare modul divin de a fi, de a voi și de a gândi.
(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 74)