În Evanghelie sunt exemple foarte limpezi ce ne vădesc atitudinea Lui Hristos faţă de oameni, credinţa Lui în ei. În primul caz, în capitolul 8 al Evangheliei de la Ioan, este vorba despre femeia care a fost surprinsă în adulter. Evidenţele erau împotriva ei, a fost găsită făptuind fărădelegea şi trebuia supusă unei pedepse aspre. Hristos nu a condamnat-o, ci a condamnat fapta ei. Nu a acceptat-o ca pe o desfrânată, ci a întrevăzut în adâncurile ei posibilitatea unei vieţi noi; a întrevăzut în această femeie adulteră o castitate ce încă nu murise în ea. Când s-a înfăţişat judecăţii şi când a înţeles că păcatul ei înseamnă moarte, atunci, desigur, a realizat gravitatea faptelor sale, căci toate ce i se spuneau - păcatul ucide, că păcatul distruge - deveneau acum realitate: ea a păcătuit şi trebuia, conform legilor acelor timpuri aspre, să fie ucisă cu pietre. În acel moment ea şi-a dat seama că dacă i-ar fi dăruită viaţa, nu s-ar mai atinge de nimic ce înseamnă moarte. Acest lucru l-a întrevăzut Hristos şi, adresându-se celor din jur, a spus: "Cel fără de păcat să arunce primul piatra!"... Şi toţi au plecat. Iar când a rămas doar femeia, Hristos a întrebat: "Unde sunt cei ce te osândeau?" "Au plecat", răspunse ea. "Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui". În acest exemplu vedem că Hristos a putut să vadă în om toate posibilităţile care erau acoperite de faptele sale.

(Antonie Bloom, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, pp. 11-12)