În secolul al IV-lea, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazians (numit şi “Teologul”) a numit religia noastră “pătimitoarea Ortodoxie”, şi aşa a fost ea de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Ucenicii Dumnezeului Celui răstignit au pătimit persecuţii şi torturi. Aproape toţi apostolii au murit ca martiri, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar Andrei fiind răstignit pe o cruce în formă de X. În timpul primelor trei secole de creştinism, credincioşii  s-au refugiat în catacomb şi au pătimit cumplite suferinţe. În acele catacombe se desfăşurau dumnezeieştile slujbe bisericeşti pe care noi astăzi le celebrăm într-o formă puţin schimbată faţă de acele vremuri, într-o atmosferă de permanentă aşteptare a morţii. După epoca acelor catacombe a urmat lupta pentru păstrarea purităţii credinţei, atunci când numeroşi dascăli au încercat să înlocuiască părerile lor personale cu dumnezeieştile învăţături revelate de Domnul nostru Iisus Hristos.

În secolele ce au urmat, s-au produs invaziile ţărilor ortodoxe de către arabi, turci, alte popoare necreştine şi, în fine, în zilele noastre, de către comunişti.

Comunismul, care a persecutat religia aşa cum aceasta nu mai fusese niciodată persecutată până atunci, a atacat mai întâi exact ţinuturile ortodoxe ale Europei răsăritene. După cum se poate vedea, aşadar, credinţa noastră, este de fapt, o credinţă pătimitoare, iar în această suferinţă, se întâmplă ceva care ajută inima să primească descoperirea, revelaţia lui Dumnezeu.

(Părintele Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Editura Agapis, 2005, pp. 33-34)