Calea credinței este o cale tainică, ascunsă. Cine poate să explice fie și în ceea ce îl privește cum se încheagă în inimă convingerile credinței? Cel mai bine ne lămurește Sfântul Apostol, numind credința „dar al lui Dumnezeu”.

Credința este, cu adevărat, un dar al lui Dumnezeu, însă necredincioșii sunt fără de răspuns, fiindcă ei înșiși sunt vinovați că nu primesc acest dar. Acolo unde nu are cine să primească darul, el nu se dă, căci asta ar însemna risipirea lui în zadar. Cum devine sufletul capabil să primească darul credinței, e greu de spus. La sutaș vedem o mare smerenie, în pofida faptului că avea putere lumească, virtuți și minte ageră. Oare nu smerenia atrage marea milă a lui Dumnezeu care dăruiește credința? Nu e deloc de mirare. Oricum, toată lumea știe că necredincioșii sunt totdeauna trufași, iar credința cere în primul rând ca mintea să se plece sub jugul său.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 198)