Despre virtute că este icoana desăvârșirii

Adevărata virtute este icoana desăvârșirii și a sfințeniei. Cel ce a dobândit adevărata virtute a devenit asemenea lui Dumnezeu[1]. Omul este dator să se asemuiască lui Dumnezeu, fiindcă are puterea de a se asemăna cu El, dar omul devine asemenea lui Dumnezeu desăvârșindu-se în cunoștința adevărului și în practicarea binelui. Dar le poate pe amândouă, fiindcă partea cugetătoare pe care a primit-o caută cunoașterea adevărului absolut, iar partea voitoare pururea voiește binele. Domnul nostru ne poruncește, zicând: „fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este”[2]. De asemenea și Sfântul Pavel ne îndeamnă: „umblând cu vrednicie înaintea Domnului, plăcuți Lui întru toate, aducând roadă în orice lucru bun și sporind în cunoașterea lui Dumnezeu”[3].

Creștinul, ca fiu adoptiv al lui Dumnezeu „al Cărui neam și suntem”[4], este dator nu numai să se îngrijească de virtute, ci să se sârguiască așa fel încât să înainteze neîncetat în virtute, fiindcă numai prin sârguința către capătul drumului, unde se află virtutea, ne vom atinge scopul. Fără râvnă este cu neputință să ajungem la sălășluirea virtuții în noi. Iar cel care lucrează virtutea niciodată nu se socotește pe sine ajuns la capătul căii virtuții, fiindcă el aleargă pururea să o obțină. Cel ce luptă în stadionul virtuții, cu cât luptă mai mult, cu atât simte că întârzie și rămâne în urmă, pururea însetează și flămânzește mai mult de dreptate și tânjește să se sature cu ea[5]. Dacă viața lui ar fi veșnică, nu ar fi de ajuns pentru desăvârșirea lui, fiindcă râvnește după desăvârșirea absolută. Luptătorul care ezită și care se oprește la mijlocul drumului, nu numai că a pierdut nădejdea că va ajunge la capătul drumului către virtute, ci și-a tăiat și avântul, a pierdut și râvna și a lepădat și îndrăznirea și l-a cuprins trândăvia. Cel care nu sârguiește pururea spre cele dinainte, se întoarce către cele dinapoi, fiindcă și timpul îl lasă în urmă și silința încetează și vine uitarea și îl părăsește sentimentul bucuriei care venea din luptă și luminarea care venea din luptă încetează și astfel, lipsit de toate, rămâne în urmă. Iar cel ce caută virtutea și însetează de ea, trebuie fără încetare să lupte pentru ea. Fără luptă și fără râvna continuă pentru virtute, nu s-ar putea apropia vreodată cineva de Dumnezeu, nici de fericirea Lui. Unul ca acesta și-a greșit scopul petrecerii lui.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia)

[1]V. Platon, Theaitet, 176 b 2-3.

[2]Mt. 5, 48.

[3]Col. 1, 10.

[4]Fapte, 17, 28.

[5]Mt. 5, 6.