Gândul că vom muri ne înfricoșează pe cei mai mulți dintre noi; judecata la sfârșitul veacurilor este înfricoșătoare. „Înfricoșător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu”, a scris Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10, 31), referindu-se la cei ce părăsesc Biserica, cei care păcătuiesc de bună voie după ce au primit cunoașterea adevărului și nu se mai pocăiesc, cei care L-au călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și I-au nesocotit sângele testamentului prin care s-au sfințit, cei care au batjocorit Duhul harului (Filipeni 3, 18). Gândul la moarte să-l avem pururea în mintea noastră, învață Sfinții Părinți ai Bisericii, pentru a depune și mai multă stăruință în faptele bune pentru care vom fi întrebați la înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu (Matei 25, 31 - 46).

Cum gândea Sfântul Apostol Pavel despre moarte? „...pentru mine, a trăi este Histos și a muri este câștig. Dar, dacă a viețui în trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu știu ce voi alege. Sunt strâns din două părți: doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos, și aceasta e cu mult mai bine. Dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup. Și, având această încredințare ,știu că voi rămân  și împreună voi petrece cu voi cu toți, spre sporirea voastră și spre bucuria credinței” (Filipeni 1, 21-25). Același Apostol ne învață: „...nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14) și că „...pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 3, 20). Deci viața noastră nu se sfârșește la marginea mormântului, iar moartea este o poartă spre viața veacului ce va să fie.

Moartea trupească este urmarea păcatului neascultării strămșilor în rai (Facere 1, 17), ea este ca și viața, darul lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 22), este iubirea de oameni a lui Dumnezeu față de omul căzut, cum se înțelege foarte limpede și din rugăciunea de dezlegare pentru cei morți: „«...călcând porunca învățăturii Tale» (Facere 2, 17) și împărtășit fiind chipului și nepăzindu-l și pentru aceasta  ca să nu fie fără de moarte răutatea , cu iubire de oameni ai poruncit amestecării acesteia și negrăitei Tale legături acesteia, ca un Dumnezeu al părinților noștri, prin vrerea Ta cea dumnezeiască să se taie și să risipească, iar sufletul să se mute acolo de unde ființă și-a luat până la obșteasca înviere, iar trupul să se risipească întru acelea dintru care a fost alcătuit”, cum a zis Dumnezeu „pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19).

Aceasta-i gândirea creștină despre viață și moarte: „Fiindcă mai știm că, dacă acest cort – locuința noastră pământească – trupul – se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică în ceruri...” (II Corinteni 5, 1).

Așadar, „întotdeauna plini de încredere și știind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, căci umblăm prin credință, nu prin vedere, avem încredere și mai degrabă vrem să plecăm din trup și să petrecem lângă Domnul. De aceea ne și străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el – murim –, să fim bineplăcuți Lui. Pentru că noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 6-10).

Pentru a fi bine plăcuți lui Dumnezeu, pentru a da răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu, suntem datori să fim milostivi și să ajutăm „pe frații prea mici ai lui Hristos” (Matei 25, 31 - 46). „Nu uitați facerea de bine și întrajutorarea, nu le dați uitării; căci astfel sunt bine plăcute lui Dumnezeu” (Evrei 13, 16). Suntem datori să ne sfințim viața: „Căutați pacea cu toți și sfințenia, fără de care numeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14).

Sfințenia vieții o dobândim prin harul lui Dumnezeu împărtășit nouă în Sfintele Taine ale Bisericii și la care suntem datori să adăugăm faptele noastre cele bune.