Creştinul vindecat prin Cuvântul lui Dumnezeu şi duhul dumnezeiesc îşi însuşeşte o privire adevărată asupra propriei sale alcătuiri lăuntrice şi asupra celei a semenilor săi. Cugetarea cea după fire, strivindu-l cu bârna pe cel aflat în greşeală, îl tulbura întotdeauna, seducându-l cel mai des la pieire; nefiindu-i de nici un folos, nu lucrează nicicum, mântuitor, asupra păcatului. După cum, dimpotrivă, înţelepciunea sau cugetarea duhovnicească lucrează vindecător tocmai asupra suferinţei sufleteşti a aproapelui, miluindu-l, tămăduindu-l şi mântuindu-l.

Este bine să nu uităm că atunci când ai agonisit înţelepciune duhovnicească, lipsurile şi greşelile aproapelui încep să nu ţi se mai pară atât de mari, pentru că începi să înţelegi că acestea au fost răscumpărate de Mântuitorul şi pot fi lesne vindecate prin pocăinţă; mai ales acele greşeli şi lipsuri care au putut să pară, cugetării după fire, nespus de mari şi de însemnate. De bună seamă că înţelepciunea cea după firea lumească, fiind ea însăşi „bârna” le-a putut da o asemenea covârşitoare importanta închipuitelor lipsuri şi greşeli ale aproapelui. Cugetarea cea după fire îi găseşte aproapelui chiar şi păcate pe care nu le are; din această pricină, cei ce se dedau unei râvne nechibzuite au căzut deseori în păcatul clevetirii aproapelui şi s-au făcut unelte şi jucării în mâinile duhurilor căzute.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol. I Editura Sophia, București, 2000)