Lumea contemporană, în general, și societatea românească actuală, în forme mult mai numeroase, trece printr-o profundă criză materială, cu efecte multiple în plan economic, social și spiritual. Un ochi moral fin poate însă constata că la originea acestei crize materiale se află de fapt lipsurile spirituale ale omului modern. Un om care trăiește într-o societate ce s-a îndepărtat tot mai mult de valorile morale, aflându-se în căutarea și înfruptarea din bunurile materiale, a bogăției lumești, care de multe ori înseamnă sărăcie spirituală. Tentat până la paroxism de aceste valori efemere, a căutat să și le adune, să le colecționeze, considerând că acestea îi vor acoperi toate nevoile sale umane și îi vor aduce fericirea atât de mult clamată și recomandată.
A încercat să își schimbe mașina, pentru a fi în ton cu alții și astfel să străbată drumuri lungi și anevoioase, dar s-a îndepărtat de sine, de sufletul său, i-a tăgăduit și i-a ascuns dorurile, neputințele și suferințele. Și-a lărgit și schimbat spațiul de locuit și viețuit, dar și-a limitat și îngrădit libertatea interioară, devenind el însuși rob al acestei lumi, care pare a nu-l mai înțelege și în care el însuși începe a deveni un inadaptat. Și-a umplut casa cu ecrane și monitoare, cu plasme și tablouri, cu opere de artă și cu bani, investind în cele materiale și uitându-le aproape total pe cele spirituale. Și toate acestea dintr-o ignoranță morală a sa și din dorința de a-și acoperi lipsurile de natură sufletească, afectivă și duhovnicească, printr-un cult al bogăției, până la suprasaturație și inutil, până la opuleanță a celor materiale și efemere.
Într-o societate hedonistă, mercantilă și utilitaristă, în care au fost și încă mai sunt sunt cultivate până la paroxism plăcerile, însă din nefericire nu cele superioare, spirituale, ci plăcerile grosiere și iluzorii, trupești și simțuale, omul și-a făcut din dobândirea acestora o religie, iar din ban un idol, un fals dumnezeu. Rezultatul acestei religii a plăcerii îl constituie aruncarea lui în brațele depresiei, disperării și a morții sufletești și trupești. Izvoarele de informare consemnează cu îngrijorare creșterea alarmantă a numărului cazurilor de depresie și a tentativelor suicidare, expresie a sentimentului inutilității, eșecului și vidului existențial, arătând că tristețea are toate șansele ca în următorii ani să ajungă prima boală pe planetă, depășind incidența bolilor cardiovasculare și a cancerului, cele care ocupă astăzi primele locuri în lume din punctul de vedere al răspândirii lor.
Alcătuit din trup și suflet, omul ajunge, în viață, mai devreme sau mai târziu, în cel mai rău caz, în ultimile clipe ale existenței sale lumești, în clipele din pragul morții, să constate că toate aceste bunuri nu îi acoperă deplin nevoile sale. Ajunge într-un moment de criză, care îl cheamă și îl îndeamnă la adâncă reflecție și judecată. El a fost creat de Părintele său ceresc dihotomic, fiind alcătuit din trup și suflet. Și, cu cât încearcă să acopere mai mult nevoile unuia dintre acestea, îl neglijează pe celălalt. Plăcerile trupești, pe care el le caută cu frenezie, provoacă sufletului lacrimi nevăzute, după cum și bucuriile sufletului se dobândesc prin aspre nevoinți. Omul de astăzi ajunge să conștientizeze, pe calea lipsurilor și necazurilor, a ispitelor și încercărilor, că lumea materială, în variatele ei posibilități, nu reușește să îi împlinească deplin trebuințele ființiale, ontologice, pentru că nu îi pot acoperi deplin nevoile de natură spirituală. Calea realizării acestora o constituie în fapt calea recomandată de Mântuitorul Hristos, calea Evangheliei, calea credinței. Mântuitorul ne-a dat rețeta fericirii, recomandându-ne să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui - adică virtuțile creștine - asigurându-ne că dacă vom face așa, „celelalte - trecătoare - se vor adăuga“ de la sine.
Speriat de scurtimea vieții sale și vrând să guste din cât mai multe din posibilitățile oferite de lume, omul a devenit rob al acesteia, în acest mod, pierzând grija față de fericirea viitoare și veșnice. El vrea să o câștige viața aceasta prezentă, însă ajunge să o pierdă și pe ea și pe cea viitoare, din cauza modului păcătos în care înțelege să facă acest lucru. Dacă ar fi preocupat de dobândirea vieții viitoare fericite, și-ar ordona-o și pe aceasta, prezentă, în așa mod încât le-ar câștiga pe amândouă. Omul a greșit și greșește mai departe, inversând în istorie, ierarhia valorilor spirituale, cu cele materiale. A căutat să se bucure de lumea prezentă, negândindu-se decât prea puțin sau prea târziu la lumea viitoare și veșnică.
Dacă în limba greacă, cuvântul crisis înseamnă judecată, aceasta este un semn foarte clar că, pe de o parte, fiecare criză pe care Dumnezeu o îngăduie, este o formă de judecată a Sa asupra omenirii, mai înainte de Înfricoșătoarea Judecată, la care nu vom mai putea face nimic în favoarea noastră, ci vom constata atunci efectele veșnice ale faptelor noastre trecute.
Criza actuală poate fi socotită o formă de intervenție a lui Dumnezeu în lumea pe care a creat-o din iubire, căreia i-a oferit libertatea de a alege între două sau mai multe alternative și îi poartă de grijă cu dragoste. În viață, Dumnezeu ne lasă să îmbrățisăm felul de a fi virtuos sau păcătos, bun sau rău, pe care îl dorim. Din aceeași iubire plină de iertare față de noi, încearcă să intervină din când în când în viața noastră: fie atunci când progresăm necontenit pe calea cea bună, pentru a confirma și întări eforturile noastre, fie atunci când ne îndepărtăm tot mai mult de El și de a Sa iubire, pentru a ne atenționa asupra acestui lucru și a ne ajuta să le corijăm, spre a noastră mîntuire.
Însă orice criză, este și o formă de judecată personală, un moment de evaluare, un ceas de discernământ. Criza trebuie înțeleasă ca o șansă spirituală, pe care Dumnezeu ne-o oferă de a sta mai des și mai mult de vorbă cu noi înșine, de a ne evalua starea nu doar materială, cât mai ales pe cea spirituală și, în consecință, de a încerca să desprindem din această judecată, modurile de a ieși din ea, spre liniștea sufletească și mântuirea veșnică.
Criza actuală, este un semn și un avertisment, un prilej să constatăm că adevăratele valori nu sunt cele materiale, pe care convulsiile economice, sociale sau politice, cutremurul, sau în limbaj biblic „furii, molia sau rugina“ le distrug cu multă ușurință, ci bogăția sufletească, comorile spiritului, pe care nici banca, nici creditorii, nici furii, nici molia și nici rugina nu le pot distruge. Ele sunt singurele care ne însoțesc în lumea spirituală, atunci când reușim să ne lepădăm de toată grija cea lumească, iar mai presus de toate, ne însoțesc în Împărăția veșnică, atunci când vom pătrunde în ea, și vor primi răsplată din partea lui Dumnezeu, Cel de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit“.
Așadar, orice criză este o formă de judecată divină și personală, o șansă de a ne întoarce de la cele vremelnice sau pieritoare la cele cu adevărat importante în planul veșniciei noastre, de a ne lepăda din robia materiei și a ne redobândi libertatea spiritului, de a construi un alt centru de greutate, nu legat de echilibrul efemer al lucrurilor materiale, ci de valorile spirituale, singurele capabile să îl împlinească autentic pe om, să îi aducă liniștea și bucuria și nu doar în lumea aceasta, ci pentru veșnicie.
Înțelegând sensul unei crize, le evităm pe altele și mai adânci, ce i-ar putea urma. Descoperind sensul duhovnicesc al crizei actuale și modul în care lipsa materială ne poate conduce la bogăție sufletească, vom evita alte căderi și alte crize. Nedeslușind sensul ei spiritual, o prelungim pe aceasta prezentă, introducem și instalăm altele noi și tot așa, perpetuându-le.
Calea ieșirii din criză este una singură, cea spirituală, ceea ce Părinții Bisericii ar numi „filosofia crizei“, adică a descoperi modul în care prin tot mai modeste și puține materiale, le putem descoperi pe cele înalte și spirituale. Aceasta nu înseamnă că Biserica sau credința poate rezolva singură și deplin crizele omenirii. Ci înseamnă că, dacă toți cei care au fost investiți cu puterea de a conduce viața noastră, ar înțelege acest adevăr, l-ar iubi pe Dumnezeu și pe noi, supușii lor, dacă și-ar reforma moral viața, așezându-o pe principiile Evangheliei iubirii, care nu aparține unei istorii contingente, ci eonului, veșniciei, am avea speranța că dincolo de încercări, renunțări și suferințe, ne va aștepta bucuria și împlinirea. În caz contrar, vom rătăci bezmetic, material și spiritual prin întuneric, într-o lume tot mai greu suportabilă, cu tot mai nemoroase și profunde greutăți, rămânându-ne speranța că idealul este prea mult pentru noi oamenii sau că nu îl putem întâlni decât într-o altă lume, a duhului prin excelență.
Mai mult decât oricând, omul trebuie să caute să se redescopere pe sine în ceea ce are mai frumos și înalt - sufletul său, și, astfel, să își redodândească, dincolo de toate valurile vieții, liniștea și armonia interioară, sau, cum bine spunea Sfântul Isaac Sirul: „Împacă-te cu tine însuți și se vor împăca în tine cerul și pământul“, ori Sfântul Serafim de Sarov: „Dobândește-ți pacea lăuntrică și te vor urma popoare“.