Dumnezeu – Doctorul Suprem al sufletelor și al trupurilor noastre

Sfântul Ioan Gură de Aur Îl compară pe Dumnezeu cu un medic iscusit. Și, precum medicul își arată iscusința prin identificarea precisă a bolii, dar și a modalităților de tratament, la fel, Părintele Ceresc, Adevăratul cunoscător al sufletului nostru și al lucrărilor lui tainice, virtuoase sau păcătoase, folosește mijloacele cele mai potrivite pentru eliberarea noastră din lanțurile păcatelor și ale patimilor și pentru așezarea noastră pe calea virtuilor, în vederea mântuirii. „Dumnezeu, ca un părinte iubitor, uneori ne iartă, alteori ne pedepsește, ca oricum să găsească un mijloc pentru însănătoșirea sufletului nostru. Și un doctor, când îngrijește pe un bolnav, nu-l ține nici mereu nemâncat, nici nu-l lasă să mănânce cât vrea ca nu cumva mâncarea prea multă să dea naștere la febră și să-i mărească boala, iar nemâncarea să-l slăbească și mai mult, ci face tot ce trebuie gândindu-se la puterea bolnavului și-i dă cu grijă doctoriile. Tot așa și iubitorul de oameni Dumnezeu, cunoscând folosul fiecăruia dintre noi, uneori ne lasă să ne meargă bine, alteori ca să ne încerce aduce peste noi încercări. De suntem virtuoși, prin năvala încercărilor ajungem mai străluciți și atragem asupra noastră mai multă bunăvoință; de suntem păcătoși și primim cu mulțumire năvala încercărilor, aruncăm de pe noi sarcina cea grea a păcatelor și dobândim multă iertare”. 

Nenorocirea trupului - oglindă o sufletului

Suferința, prin nota de smerenie la care îl conduce pe om, descoperindu-i vulnerabilitatea condiției umane, este un prilej de reflecție asupra parcursului vieții sale, asupra faptelor care l-au condus în brațele suferinței, precum și de căutare a soluțiilor în vederea ușurării și a eliberării sale de durere. Prin meditație asupra suferinței proprii, ceea ce Sfinții Părinți numesc a face „filosofia bolii”, atunci când te afli în boală și neputință, „cunoști, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, și-ți amintești cum trăiai mai înainte, înainte de încercarea aceasta. Cercetează bine felul tău de viețuire din vremea aceia și compară-l cu acesta, pe care-l duci după ce-a venit încercarea peste tine, și vei vedea folosul pe care îl ai de pe urma acestei încleștări cu demonul. Acum postul tău e mai aspru, privegherile tale mai îndelungi, dragostea ta de a citi mai mare și rugăciunea mai stăruitoare; seriozitatea și smerenia ta, cu totul deosebite”. Pe bună dreptate, Părintele antiohian consideră că „nenorocirea produce vigoare și face a privi înăuntrul său sufletul ocupat a privi mii de lucruri în afară”.

Boala și suferința sunt mijloace de înțelepțire, însă, dacă acest lucru nu se întâmplă, faptul acesta nu se datorează lui Dumnezeu, spune Sfântul Părinte, ci nepăsării noastre. Pentru cel care a înțeles sensul lor profund și se întoarce de la păcat la virtute, suferințele prezente sunt mijloace de izbăvire de pedepsele și chinurile viitoare, căci, spune scriitorul antiohian, „este mai bine să suferi niște necazuri trecătoare spre a începe după moarte o odihnă nesfârșită decât să guști puțină vreme niște plăceri aparente, iar după moarte să te aștepte chinurile cele mai amare și mai împovărătoare”. 

Necazurile și suferințele nu numai că nu slăbesc și distrug credința, ci o clădesc și o întăresc, iar împreună cu aceasta și alte virtuți, precum pocăința, îndelunga-răbdare, iubirea și nădejdea în Dumnezeu. La modul general, principalul fruct al răbdării necazurilor cu nădejde este, potrivit Sfântului Părinte, tăria morală, căci ele „fac mai puternic pe cel necăjit”.

Suferința și boala – lucrări ale Proniei dumnezeiești

Alături de propria cunoaștere de sine, bolile și durerile îi deschid omului aflat în suferință accesul la mila și ajutorul lui Dumnezeu, Care este alături de cel aflat pe patul de boală. 

Meditând asupra vieții lor, atât cei păcătoși, cât și vei drepți, îl pot descoperi pe Dumnezeu și se pot apropia de El. În timp ce păcătoșii conștientizează faptul că suferă pentru curățirea păcatelor proprii, cei virtuoși sunt și mai legați de Părintele Ceresc, înțelegând rostul pedagogic sau iconomic al suferințelor. Dacă păcătoșii trebuie să lupte mai întâi cu ei înșiși, pentru a-și înfrânge încrâncenarea și a înlătura masca autosuficienței, încrederea în propriile puteri și credința în ei înșiși, ajungând astfel să descopere atotînțelepciunea lui Dumnezeu, cei bineplăcuți Lui știu că atât viața, cât și moartea, și sănătatea, dar și boala, sunt trimise de către Dumnezeu din rațiuni profunde și cu scopuri duhovnicești înalte.

Astfel, durerea, învață Sfântul Ioan Hrisostom, își descoperă mai multe sensuri și rosturi ale ei: „Când Dumnezeu ne face să suferim, El ne împletește cununi veșnice. Durerea are în ideea ei, un alt destin: ea dezvoltă în noi toate virtuțile, ea înmoaie puternic sufletele noastre, ea stinge cele mai arzătoare pofte ale noastre. În sfârșit, al treilea rol al durerii, este că ea ne face să nu fim încântați de această lume și ne face să aspirăm la ceruri”.

Atât în darurile pe care ni le dăruiește, cât și în încercările pe care le aduce în viața noastră spre a le depăși și mântui, se arată purtarea de grijă iubitoare a lui Dumnezeu față de noi și dorința Sa de a ne ajuta să ne dobândim mântuirea, fie în moduri pozitive, fie negative, prin privarea noastră de plăceri și bucurii. 

Sfântul Ioan Gură de Aur nici nu socotește necazurile pedepse, ci „fapte de dragoste” din partea Părintelui Ceresc. Suferința, observă Sfântul Părinte, „ea ne face mai smeriți, mai primitori, mai accesibili harului, mai desprinși de bunurile false ale acestei lumi, într-un cuvânt mai apți la strălucitele destine pe care ni le pregătește Dumnezeu”.

Alături de calitatea de Doctor sufletesc și Purtător de grijă față de mântuirea lui, omul Îl descoperă pe Dumnezeu și în calitatea Lui de Binefăcător, pentru că „Dumnezeu este bun și plin de dragoste, nu numai când ne face bine, ci și când ne pedepsește. Cu adevărat, pedepsele și certările Sale se numără între cele mai mari binefaceri și sunt dovadă de Pronia Lui cea îndurătoare”.

Întărindu-se în răbdare, cel încercat descoperă ajutorul lui Dumnezeu și mângâierea pe care El i-o aduce în clipele de durere și supărare. Cu cât sufletul virtuos este mai încercat, cu atât crede mai neabătut în ajutorul lui Dumnezeu, înțelegând că „fără suferință, nici coroane; fără luptă, nici răsplată; fără stadiu, nici cinste; fără mâhnire, nici odihnă; fără iarnă, nici vară”.

Iar îndemnul dătător de alinare și speranță al Sfântului Ioan Gură de Aur, în momentele cele mai dificile de boală și de încercare, este următorul: „nimic din ce se întâmplă să nu te tulbure, ci, încetând de a mai chema în ajutor pe cutare și cutare și de a mai alerga după umbre – căci acesta este ajutorul omenesc – cheamă neîncetat pe Dumnezeu, Căruia îi slujești, să facă doar un semn și toate se vor rezolva într-o clipită. Iar dacă L-ai chemat și nu s-au rezolvat, e pentru că acesta e obiceiul lui Dumnezeu: nu desființează de la început cele cumplite, ci, atunci când ele s-au ridicat și au crescut și celor ce se războiesc cu noi nu le-a rămas aproape nici o răutate de săvârșit, atunci preface dintr-o dată în senin și dulce lucrurile la stări neașteptate. Fiindcă El ne poate face nu numai câte lucruri bune așteptăm și nădăjduim, cu mult mai multe și nesfârșit de mari”. 

Așadar, în momentele de încercare și suferință, în necazurile și în bolile noastre, „să alergăm necontenit la Dumnezeu; în orice necaz să căutăm mângâierea Lui; în orice nenorocire, mila Lui, izbăvirea Lui; în orice încercare, ajutorul Lui. Oricât de mare ar fi răul, oricât de mari nenorocirile, Dumnezeu le poate pune capăt, le poate îndrepta. Nu numai atât, ci bunătatea Lui ne va da și toată tăria, și puterea, și slava cea bună, și sănătatea trupului, și filosofia sufletului, și bunele nădejdi, și putința de a nu păcătui iute. Să nu murmurăm, dar, ca robii cei nerecunoscători, nici să nu învinuim pe Stăpân, ci în toate să-I mulțumim și o singură faptă să o socotim rea: păcatul față de El. Dacă vom fi însuflețiți de astfel de gânduri față de Dumnezeu, nu vor veni peste noi nici boala, nici sărăcia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce par a fi pline de tristețe, ci vom avea necontenit bucurii curate și sfinte și vom dobândi și bunătățile cele viitoare”.

Dacă viața este „un teren de antrenament, o întrecere, o luptă, o topitorie și o vopsitorie a virtuții”, Dumnezeu este, precum învață Sfântul Ioan Gură de Aur, „port necazurilor noastre” și loc de odihnă și alinare, în încercări și suferințe.