Vă aduceţi aminte, fără îndoială, câteva imagini din Sfânta Scriptură. Iat-o pe prima: Moise pe muntele Sinai şi po­porul adunat la picioarele muntelui, aşteptând cu teamă şi cutremur, arun­când priviri către culmile învăluite de un nor întunecat, asemănător fumului ce iese din sobă. Moise urcă spre norul întu­necos, împins de ascultarea şi credinţa sa, iar în momentul când pătrunde în neguri, acestea se umplu de lumină, de slava lui Dumnezeu. Văzut din exterior, norul este teamă şi întuneric; trăit dinlăuntru, este limpezime de viaţă.

Moise discută cu Dumnezeu şi, în virtutea acestei experi­enţe, acestei întâlniri tainice, în adâncuri, a alesului lui Dumnezeu cu Domnul său, el prinde curaj să spună: „Doamne, fă să-Ţi pot vedea faţa!”. Moise simţea prezenţa Duhului lui Dumnezeu, îi auzea glasul, era martor al slavei Sale. Doar să-I ză­rească faţa, fie chiar şi o singură dată, apoi să moară, ieşind din această viaţă... Şi Domnul îi spune: „Nu, asta încă nu îţi este cu putinţă, nu poţi să-Mi vezi faţa. Dar te voi aşeza în scobitura unei stânci, te voi acoperi cu mâna Mea şi, când slava Mea va trece înaintea ta, când voi trece pe lângă tine şi când strălucirea orbitoare a slavei Mele, pe care tu nu poţi încă să o înduri, se va înde­părta, voi ridica mâna Mea şi tu Mă vei vedea din spate...”.

Aşa s-a întâmplat, şi Moise L-a văzut pe Dumnezeu trecând pe lângă el (conform Facere 33, 18-23). Unul din Părinţii Bisericii ne spune că aşa se în­tâmplă cu tot omul de care Dumnezeu se apropie câtuşi de puţin. Omul care a sim­ţit prezenţa Lui nu mai poate trăi fără să simtă nostalgia trăirii avute. El ar vrea să vadă faţa Domnului, dar e încă prea de­ vreme. El vede cum Dumnezeu se înde­părtează de el. Ce-i rămâne oare de fă­cut? Nu e o nostalgie sterilă, nici amără­ciunea de a vedea îndepărtându-se de el ceea ce i-a fost dat cândva, nu! El rămâne cu o foame şi o sete, cu o dorinţă arză­toare de a-L întâlni încă o dată pe Cel Care este Iubire, Care este Viaţă, Care este Adevăr şi Frumuseţe infinită, Care tăinuie splendoarea veşniciei. Rămâne un singur lucru de făcut: să mergem în urma Lui, să-L urmăm oriunde ar merge... Aşa se adresează Moise Domnului, atunci când Acesta îi porunceşte să-i conducă pe fiii lui Israel afară din Egipt: „Doamne, veni-vei cu noi? Căci de nu va fi aşa, nu ne este de folos ieşirea din robie...”.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina - Nera, 2010, pp. 169-170)