Însă noi să nu căutăm să simţim pe Dumnezeu în cele trupeşti, în loc să-L simţim în lucrurile sufletelor noastre, ci să îndreptăm toată lucrarea noastră spre nădejdea celor viitoare. Căci cine s-a dedat odată, din dragoste sufletească la virtute şi doreşte desăvârşit să o lucreze întru sine, acela nu se mai îngrijeşte iarăşi de cele trupeşti, fie că le are, fie că nu. Şi de multe ori îngăduie Dumnezeu să fie ispitiţi cu acestea cei îmbunătăţiţi, şi lasă să se ridice asupra lor rele din toate locurile, şi îi loveşte în trupurile lor ca pe Iov, îi sărăceşte şi îi îndepărtează de oameni, si îi loveşte în toate ale lor; ci numai de sufletele lor nu se apropie vătămare. Căci dacă vom călători în calea dreptăţii, nu se poate să nu ne întâmpine mâhnirea şi trupul nostru să nu se chinuiască în boală şi în durere, şi nu putem rămâne neschimbaţi, dacă iubim viaţa în virtute. Iară cel ce petrece cu pizmă şi cu pierzare de suflet, sau în orice chip se păgubeşte, acela are osândă. Iar dacă umblând cineva în calea dreptăţii şi făcându-şi drum către Dumnezeu, înconjurat de mulţi asemenea sieşi, i se întâmplă vreo ispită de acestea, nu se cuvine să se întoarcă din cale, ci să primească fără cercetare şi cu bucurie, şi să mulţumească lui Dumnezeu, că i-a trimis un astfel de Har. Si pentru Dânsul s-a învrednicit să cadă în ispită, şi să se facă părtaş la suferinţele Prorocilor şi ale Apostolilor şi ale celorlalţi Sfinţi, care pentru calea aceasta au răbdat necazuri, fie de la oameni, fie de la draci, fie de la trup (căci fără voia lui Dumnezeu nu este cu putinţă să se întâmple şi să vină acestea), pentru ca Dumnezeu să i se facă pricină de dreptate. Că nu poate Dumnezeu să folosească în alt chip pe cel ce doreşte să se apropie de Dânsul, decât numai dându-l în ispita pentru adevăr. Pentru că omul nu este vrednic de o aşa mărime: să fie ispitit pentru cele Dumnezeieşti, şi să se bucure fără Harul de la Hristos. Mărturiseşte despre aceasta Sf. Pavel. Că lucrul acesta, - a fi cineva gata să sufere pentru nădejdea în Dumnezeu, - este atât de mare, încât cu adevărat se numeşte Har. Căci zice: „De la Dumnezeu ni s-a dat, nu numai să credem în Hristos, dar să şi suferim pentru El“ (Fil. 1, 15). Şi precum scrie Sf. Petru în cartea lui: „Când pătimiţi pentru dreptate, fericiţi sunteţi, căci de patimile lui Hristos v-aţi împărtăşit“ (1 Petru 3,14). De aceea nu în răsfăţ ţi se cuvine să te bucuri şi în necazuri să te posomorăşti la faţă, şi să crezi că n-au ce căuta necazurile în calea lui Dumnezeu. Că din veac şi din neam în neam, cu Crucea şi cu moartea se calcă pe calea Lui. Şi de unde îţi vin acestea? Ca să afli că din Calea lui Dumnezeu ieşi, şi o ai părăsit pe ea. Că tu nu vrei să mergi pe urma sfinţilor, ci vrei să-ţi găteşti ţie o altă cale, a ta, şi fără pătimire vrei să petreci în acea cale.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 41)