Părintele Iacov nu avea numai evlavie la Cuviosul David, ci se încredinţase cu totul lui. Atunci când se afla în biserică, când lipseau sau credea că lipsesc ceilalţi, lua Capul Sfântului, îl punea jos înaintea lui, şi fie în genunchi, fie pe brânci i se ruga. Cerea de la sfânt cu lacrimi fierbinţi să-i dea smerenie şi ascultare. Apoi se ruga pentru mănăstire, pentru monahi şi pentru toţi cei care cereau ajutorul sfântului.

Din când în când, la cerinţa oamenilor, Părintele Iacov se ducea cu Capul Cuviosului David prin satele Eubeii de Nord. Iar oamenii alergau să se închine, după care lăsau şi ceva bănuţi... puţini, dar foarte folositori pentru mă­năstire. Părintele Iacov nu folosea nici un ban pentru sine. Şi erau zile când de dimineaţa până seara nu mânca decât un cartof mic. Se întâmpla adeseori, mai ales iarna, să aştepte gândindu-se că poate va veni cineva din Limni să aducă puţină pâine. Nu se mâhnea pentru sine, căci astfel avea prilej să postească mai mult, ci atunci când avea pe cineva în mănăstire, trebuia să-i dea ceva de mâncare.

Aşadar îşi punea singura rasa bună pe care o avea, încălţămintea cârpită, punea sfântul Cap în desaga din păr de capră şi pornea la drum. Toamna sau primăvara, atunci când ploua mult, nu avea umbrelă, căci pentru el costa mult. Despre a doua rasă nici nu încăpea discuţie. Iar încălţăminte bună... de unde să se găsească?

Într-o dimineaţă de primavară a anului 1955, şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a pornit pe jos la Spatari şi Ţonca (astăzi Izvorul Tămăduirii). Trebuia să meargă cale de cinci ceasuri. Satele le cunoştea, deoarece atunci când era mirean lucrase acolo ca zidar cu tatăl sau. Dar când s-a apropiat de sat vremea s-a schimbat. Trebuia să ajungă înainte de începerea ploii, dar iată că ea l-a prins pe drum. Cinstitul Cap se primejduia să se vatăme din pricina apei... S-ar fi săvârşit o ierosilie (profanare de cele sfinte) dacă l-ar fi plouat. Iar el cum ar fi putut sta ud ţinând sfântul Cap în mâini, ca să se închine credincioşii? Ar fi fost nevoit să meargă în vreo casă, să-şi scoată rasa şi dulama. Dar să-l vadă oamenii astfel, i se părea aceasta ca o nenorocire. Au început să cadă primele picături de ploaie şi dinspre sud se apropia o negură. A grăbit pasul pe cât a putut, strângând sfântul Cap în braţe şi vorbindu-i sfântului cu familiaritatea obişnuită. Ploaia se înteţea, dar pe el nu îl uda. Mergea grăbit şi puţin aplecat. În jurul lui lumea se prăpădea din pricina furtunii înfricoşătoare. Ai fi zis că se deschiseseră cerurile. Un metru în jurul lui (da, un metru înainte, înapoi, la dreapta şi la stânga) nu cădea nici o picătură. În cele din urmă a ajuns în sat şi a intrat în bi­serică neudat, atât el cât şi sfântul Cap!

A doua zi după-amiază trebuia să se întoarcă la mănăstire, dar a întârziat pentru că a aşteptat ca toţi să se închine. Însă pentru a ajunge mai repede, a luat-o de-a dreptul, pe cărări. A trecut de Damnia si a ajuns, aşa cum credea el, la pârâul mare, care era mai jos de mănăstire. Era întuneric şi nu se vedea absolut nimic. Pierduse cărarea şi nu mai ştia unde merge. Atunci a strâns cu putere sfântul Cap în braţe şi i-a spus ceva Sfântului. Deodată a apărut o luminiţă înaintea lui, care l-a călăuzit pe cărarea cea bună până la mănăstire.

Întotdeauna când mergea cu Capul Cuviosului David prin sate se petreceau astfel de semne minunate. Odată Cuviosul i-a arătat bunăvoinţa sa deschizându-i poarta mănăstirii. Se întorcea noaptea cu sfântul Cap şi apropi­indu-se de poartă, monahul Eftimie i-a deschis înainte ca el să bată. I-a făcut închinăciune şi s-a dus să pună sfân­tul Cap în biserică. Apoi a urcat la chilia părintelui Efti­mie, care a rămas uimit de cele spuse de Părintele Iacov. Nu ştiuse că venise Părintele Iacov şi fireşte, nu-i deschi­sese el poarta. I-o deschisese Cuviosul David care luase chipul părintelui Eftimie.

Apariţia cuviosului în chipul unui alt monah devenise un lucru foarte obişnuit: doar o ceruse odinioară însuşi Parintele Iacov ca să nu se înfricoşeze.

Mergea cu Capul Cuviosului David şi în ţinuturile natale ale sfântului, în Livanates. Il ducea în dăsagă până la Rovies, satul de lângă mare. Ca să nu-l vadă ciobanii şi sătenii, intra într-un deşis şi scruta marea Eubeii ca să vadă când va veni de dincolo, din Livanates, barca să-l ia. De îndată ce o vedea apropiindu-se, se ducea repede la cheiul mic şi sărea în barcă.

În anul acela ţinutul suferea de o secetă îndelungată. Barcagiii care îl cunoşteau pe Părintele Iacov se rugau şi ei pentru ploaie. Părintele Iacov i-a ascultat şi apoi s-a aşezat într-un capăt al bărcii, care se apropia încet de Livanates. Apropiindu-se de ţărm, Părintele Iacov îi spuse cuviosului în timp ce ţinea desaga cu Capul lui în braţe:

- Părinte, iată au venit sătenii tăi ca să te roage pen­tru ploaie. Te rog ca acum când vom merge să tuni. Ia aminte să nu mă ruşinezi, căci altfel te vei face şi tu de râs şi mă voi face şi eu.

De îndată ce au ieşit pe uscat, a şi început să tune.

După treizeci de ani de la această minune spunea:

- Eu, fratele meu, le spun la urechea sfântului, iar el ia legătura cu Hristos.

Explicaţia aceasta cuprinde teologia a mii de teologi, deoarece putere făcătoare de minuni, har dumnezeiesc şi energii necreate are numai Dumnezeu. Iar El le dă de obicei prin oamenii Săi aleşi, prin sfinţi, care, pentru că L-au iubit mai presus de orice şi s-au curăţit prin tot felul de nevoinţe, au căpătat multă îndrazneală la Dumnezeu.

Adica acestora li s-a hărăzit privilegiul să ceară orice de la Dumnezeu, iar El să-i asculte şi să le împlinească cererile.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David “Bătrânul”, Editura Evanghelismos, pp. 107-110)