Înfricoşată şi plină de spaimă este căderea aceea a strămoşilor noştri în Eden, când au ascultat sfatul şarpelui. Nu numai de veşnicele bunătăţi i-a lipsit, ci şi întreaga fire omenească a stricat-o păcatul lor, adică toate lucrurile sufleteşti: înţelegerea, părerea, chibzuinţa, aducerea-aminte; încă şi neîmplinire şi neajunsuri a adus.

„Cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui“ (Fac. 8, 21) atât de tare încât mulţi de-abia se îngrijesc de oarecare bunătăţi, însă şi aceia, doar cu sporirea Duhului pot împlini ceva (atât fiind ei de înclinaţi spre răutăţi).

Într-o astfel de stare, şi Pavel Apostolul, oarecând simţindu-se pe sine, a strigat, grăind: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele“ (Rom. 7, 24, 15, 18, 23).

(Colecție coordonată de Ignatie Monahul, Povățuiri creștine pentru tineri, Editura Anastasia, București, 2001, p. 11)