Secolul al IV-lea este descris ca fiind secolul de aur al Bisericii creştine, pentru că atunci au activat cele mai alese personalităţi ale vieţii creştine, cele mai luminate minţi ale epocii patristice. În secolul al IV-lea s-au evidenţiat trei bărbaţi virtuoşi, numiţi şi cei trei Capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz, care au desfăşurat o activitate literară şi pastorală de neîntrecut.

Cei trei Sfinţi Părinţi formează grupul Marilor Capadocieni. Referindu-se la aceștia trei, patrologul Andrew Louth în lucrarea The Cappadocians (p. 289) susţine că includerea în acelaşi grup a Sfântului Vasile, împreună cu prietenul său, Sfântul Grigorie din Nazianz şi fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, sub denumirea de Părinţii Capadocieni (iniţial, Marii Capadocieni), reprezintă produsul învăţaţilor moderni, care au considerat semnificative legăturile de familie, localizarea geografică şi angajamentul teologic similar pe care l-au perceput la cei trei. Deci, strâns uniţi de legăturile de sânge şi de prietenie, au contribuit cu toţii la triumful credinţei în Niceea şi Constantinopol, în Orient şi în special în Asia Mică. Cât priveşte talentul şi dăruirea de sine a fiecăruia pentru binele Bisericii, se poate spune că s-au completat unul pe altul: „Sfântul Vasile era cu preeminenţă un om al acţiunii şi al guvernării, Sfântul Grigorie de Nazianz, un orator, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, un filosof. Dintre cei trei, Sfântul Vasile era, fără îndoială, cel mai talentat” (J. Tixeront, A handbook of Patrology, p. 169). Cei trei Părinți Capadocieni reprezintă o splendidă constelaţie pe firmamentul Bisericii din Capadocia. S-a spus că, în această trinitate, sunt concentrate toate razele acelei strălucite epoci a creştinătăţii.

Calificativul de cel Mare

Teologul englez Johannes Quasten, în manualul său de Patrologie, afirmă că doar unuia singur dintre cei trei Părinţi Capadocieni i s-a atribuit numele de cel Mare, şi anume, Sfântului Vasile. Calificările sale remarcabile ca arhipăstor al Bisericii şi organizator, ca mare exponent al doctrinei creştine şi ca un al doilea Atanasie în apărarea Ortodoxiei, ca Părinte al monahismului oriental şi reformator al Liturghiei, a motivat conferirea unui astfel de titlu. Sfântul Vasile era numit Cel Mare, chiar şi în rândul contemporanilor săi şi îşi binemerita titlul din numeroase motive. Era Cel Mare ca exponent al doctrinei creştine şi ca autor de omilii folositoare de suflet, mai mare, încă, în viaţa practică, în rolul său de prelat al Bisericii şi de om al faptelor. Putem spune, pe drept cuvânt, că, „dintre cei trei mari Capadocieni, Vasile era cel practic, Grigorie din Nazianz, vorbitorul şi scriitorul, iar Grigorie de Nyssa, gânditorul” (Otto Bardenhewer, Patrology, 1908, p. 280).

Referindu-ne la caracterul Sfântului Vasile şi la darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat, putem preciza că trăsătura dominantă a caracterului Sfântului Vasile pare să fie o deplinătate armonioasă a darurilor cu care acesta a fost înzestrat. Biserica s-a bucurat de un număr restrâns de astfel de oameni, atât de desăvârşiţi şi atât de cumpătaţi. A îmbinat la un stadiu înalt geniul din Roma cu cel din Grecia. Sfântul Vasile este atât un om al doctrinei, a cărui gândire clară, obiectivă, îndrumă o întreagă generaţie, cât şi un om de acţiune, cu un caracter ferm, care ştie ce urmăreşte şi foloseşte cu înţelepciune mijloacele pentru a-şi  îndeplini scopul.

Nimic din opera episcopului de Cezareea nu este învechit. Aceasta continuă şi astăzi să ne încânte prin eleganţa stilului, prin înalta gândire, şi mai ales prin caracterul remarcabil al omului pe care opera sa ni-l descoperă. Încă din ziua următoare morţii sale, Sfântul Vasile se bucură de cinstea de a fi numit cel Mare. Secole de-a rândul au confirmat acest omagiu, pe care puţini episcopi l-au meritat până la această treaptă.

Patrologul Ernest Simmons e de părere că ceea ce l-a singularizat pe Sfântul Vasile ca mare om al timpurilor sale a fost spiritul de lider pe care l-a demonstrat în acea epocă de tensiuni şi necazuri. Cărţile şi scrisorile scrise l-au transformat într-un doctor al Bisericii Universale, dar ar fi rămas Vasile cel Mare chiar dacă n-ar fi scris nici un rând.

În Sfântul Vasile cel Mare avem de fapt icoana ierarhului ortodox. De aceea, pentru oricine este dificil ca, în câteva pagini, să arate măcar în parte complexitatea personalităţii marelui mitropolit, măreţia slujirii lui ierarhice, sfinţenia vieţii, puterea cuvântului lui de predicator, spiritul său organizatoric şi grija faţă de săraci şi bolnavi.

A învățat tainele credinței în familie

Părinţii Sfântului Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrăţişaseră de timpuriu creştinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, şi, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuţia de sub împăratul roman Maximian, la anul 311.

Aceşti creştini bogaţi, cunoscuţi mai ales pentru virtutea lor, fuseseră gata să primească şi cununa muceniciei. Suferiseră mai mult de şapte ani, trăind prigoniţi prin pădurile umbroase ale munţilor Pontului. Acolo nu-i ajungea mânia şi ura prigonitorilor. Dimpreună cu ei au suferit câţiva prieteni şi puţini dintre numeroşii lui slujitori.

Bunica sa după tată era Macrina cea bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Sfântul Vasile era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru și Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără.

Sfântul Grigorie Teologul († 390), care cunoştea bine familia lui Vasile, închină rânduri mişcătoare faptelor şi virtuţii bunicului şi bunicii prietenului Vasile.

Conţinutul creştin al educaţiei pe care tânărul Vasile o primeşte în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoşii săi a fost pietatea (Grégoire de Nazianze, Discourse funèbres).

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție

Locul central în familie îl ocupa bunica, Macrina. Ea era o fire tare, voluntară, avea destulă învăţătură de carte şi mai ales era un purtător autentic al tradiţiei bisericeşti. Şi aceasta se întâmpla fiindcă, născându-se între anii 250 şi 255, stătuse în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul şi se adăpase cu învăţătura şi predania lui. Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare, că „am păstrat în mine aceeaşi învăţătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă şi de la bunica mea, Macrina. Această credinţă n-am modificat-o nici mai târziu, când m-am mai maturizat, ci doar am adâncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinţii încă de la început. Ca şi sămânţa, care din mică se face mare prin creştere, dar în fiinţa ei rămâne aceeaşi şi soiul ei nu se schimbă, dar prin dezvoltare ea se desăvârşeşte, tot aşa înţeleg că şi învăţătura mea despre Dumnezeu s-a adâncit şi s-a desăvârşit pe măsură ce am crescut, încât cea de azi a luat locul celei de atunci, dar în fond e aceeaşi”. (epist. 223, III). Să reţinem că cele mai sus au fost afirmate de Sfântul Vasile cel Mare pentru a combate noutăţile doctrinare ce apăruseră la Neocezareea şi, deci, faptul că el socoteşte drept criteriu al adevăratei credinţe tradiţia transmisă din generaţie în generaţie.

Referitor la aceasta, în tratatul Despre Sfântul Duh, menționează: „Dintre dogmele păstrate în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia apostolilor. Ambele (forme de transmitere) au aceeaşi putere pentru credinţă. Şi oricine are o iniţiere cât de mică în chestiunile bisericeşti nu va ridica obiecţii (împotriva acestei afirmaţii). Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile (care n-au temei) scris, ca şi când n-ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale. De exemplu, ca să amintesc de primul şi cel mai obişnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii? Care dintre sfinţi ne-a lăsat în scris cuvinte epiclezei, (care se rostesc) în timpul sfinţirii pâinii (sfintei) Euharistii şi al potirului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu acele (cuvinte), pe care le aminteşte Apostolul sau Evanghelia (şi de aceea) înainte şi după Euharistie zicem şi altele, pentru că ştim din învăţătura nescrisă că au mare putere în săvârşirea Tainei. În virtutea căror scrieri binecuvântăm apa botezului, untdelemnul ungerii, şi pe cel care se botează? Nu învirtutea tradiţiei (transmise) în mod tainic ? În care scriere avem temei pentru ungerea cu untdelemn? Obiceiul de a afunda de trei ori pe omul (care se botează), de unde îl avem ? Şi celelalte obiceiuri legate de botez, cum este lepădarea de Satan şi de îngerii lui, în care scriere (îşi au temeiul)? Nu (provin toate acestea) din învăţătura părinţilor noştri păstrată în taină, care bine au ştiut că prin tăcere se păstrează caracterul sacru al tainelor ? De altfel, cum era posibil să fie exprimat în scris sensul acelora pe care nici să le vadă nu este permis celor neiniţiaţi?” (Despre Sfântul Duh, cap. 27, în PSB, vol. 12, p. 79)

Apărător al dreptei credinței

Pentru formarea viitorului apărător al tradiţiei ortodoxe, anii petrecuţi în singurătatea Pontului sunt mult mai importanţi decât cei petrecuţi în strălucitoarele centre culturale ale vremii. În aceşti ani, adânceşte studiul Sfintei Scripturi şi din moştenirea sa literară ne putem face o imagine clară despre vastele şi profundele sale cunoştinţe scripturistice. Întrucât Sfântul Vasile a preferat totdeauna să facă apel la numai la aceste cunoştinţe ale sale, şi numai cu prilejuri speciale a recurs la bogatele sale cunoştinţe din cultura profană a vremii sale, putem afirma că retragerea Sfântului Vasile în Pont, a constituit cea de a doua perioadă şi poate cea mai importantă a formării sale.

Ca arhiepiscop de Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile a desfăşurat o complexă şi bogată activitate, desăvârşind planurile sale de slujire a Bisericii, astfel că dacă ar trebui să i se găsească un nume, se consideră că unul singur este care să-l exprime în întregime, aşa cum este Taumaturgul, pentru Sfântul Grigorie şi Hrisostom pentru Sfântul Ioan din Antiohia, ar trebui, fără îndoială, să nu reţinem decât acesta: Sfântul Vasile episcopul. Deosebit de scumpe îi erau Sfântului Vasile unitatea şi pacea în Biserica lui Hristos, căci „cel care caută pacea Îl caută pe Hristos, că El este pacea” (omilia la Psalmul 36, 10), iar „cine îmbrăţişează pacea în cămara sufletului său, acela pregăteşte sălaş lui Hristos, pentru că Hristos este pace şi în pace doreşte să se odihnească” (Despre îndeletnicirea cu pacea). Formula fides praecedit intellectum (credința precede înțelegerii) este enunţată uneori de Sfântul Vasile cel Mare. Scrierile sale împotriva ereziilor din acel timp sunt toate devotate fundamentării învăţămintelor tradiţionale ale Bisericii. El numește ereziile puroiul Bisericii: „urâta erezie a maniheilor, pe care, dacă ai numi-o puroiul Bisericii, n-ai păcătui faţă de ceea ce i se cuvine.” (Omilii la Hexaemeron, omilia a II-a, IV, în PSB, vol. 17, p. 89).

Sfântul Vasile nu a acordat timp cercetărilor teologice doar de dragul muncii. Nu a scris nici o lucrare în care să încerce să expună totalitatea doctrinei creştine într-o manieră sistematică. Din contra, toate lucrările sale dogmatice au scopul clar de a combate erorile timpului său, în special pe cele ale arienilor şi pnevmatomahilor. Cu acest scop în minte, Vasile şi-a scris cele două opere, de maximă importanţă: Contra lui Eunomiu şi Despre Sfântul Duh.  El dezvoltă o teologie adâncă atunci când vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu. După cum am precizat, el a polemizat, pe această temă, cu Eunomiu, eretic arian extremist. Acesta din urmă susţinea că fiinţa lui Dumnezeu este nenaşterea şi că omul, ştiind ce este aceasta, ştie implicit ce este Dumnezeu. Vorbind despre firea dumnezeiască, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „este o realitate care trece dincolo de puterea mea de înţelegere” (epistola 234). Dumnezeu se manifestă prin lucrările sau energiile Sale. „Afirmând – zice Sfântul Vasile – că noi îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru în energiile Sale, nu făgăduim deloc că ne apropiem de El în însăşi fiinţa Lui. Căci dacă energiile Lui coboară până la noi, fiinţa Sa rămâne inaccesibilă” (Ibidem). Este aici o distincţie, însă nu o separare, între ουσια (fiinţa) divină transcendentă şi inaccesibilă şi ενεργια (energiile sau lucrările) revelatoare accesibile.

Într-una din scrisorile sale, Sfântul Vasile afirmă că„cel care se laudă că ar cunoaşte toate să ne explice mai întâi firea furnicii şi abia după aceea să discute despre natura puterii dumnezeieşti, care depăşeşte orice înţelegere. Dar dacă tu n-ai înţeles nici măcar alcătuirea unei biete furnici, cum te poţi lăuda că poţi cuprinde în mintea ta puterea cea neînţeleasă a lui Dumnezeu?” (epist. 16). Cunoaşterea fiinţei dumnezeieşti constă tocmai „în simţământul că fiinţa lui Dumnezeu n-o putem cunoaşte” (epist. 234, II). Se spune că Eunomie a fost atât de mâhnit de înfrângere, încât n-a mai îndrăznit să replice cât timp Sfântul Vasile a fost în viaţă (cf. J. Rivière, Saint Basile, 1925, pp. 13-14).

Ce frumos precizează Sfântul Vasile într-una din epistolele sale, referitor la păstrarea și mărturisirea dreptei credințe: „Sunt conştient şi până în ceasul de faţă că, prin darul Celui care m-a ales la o chemare mai sfântă întru cunoaşterea fiinţei Sale, n-am adunat în inimă alt cuvânt, potrivnic învăţăturii celei sănătoase”. (Epistole, epistola 204, VI, în PSB, vol. 12, p. 420). În viziunea Sfântului Părinte, nu este dureros a suferipentru credinţă, ci insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea: „Pentru cei ce sunt condamnaţi la moarte(II Cor. I, 9) nu este dureros a suferipentru credinţă; insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea. Pentru luptători nu este atât de neplăcut faptul de a fi răniţi în luptă, cât acela de a nu fi admişi să se lupte”. (Despre Sfântul Duh, cap. 29, în PSB, vol. 12, p. 89). Iar atunci când veni vorba de a mărturisi credința cu îndrăzneală, indiferent de obstacole, opreliști și amenințări, Sfântul Vasile menționează: „… tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că,chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul — şi trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul, să-şi ia curajul a înfrunta dreapta credinţă cu atâta uşurinţă, iar noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care am primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei”. (Despre Sfântul Duh, cap. 30, în PSB, vol. 12, p. 92)

Sfântul Vasile cel Mare – Doctor al Bisericii Universale

Biserica Ortodoxă are, în mod special, respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte şi Învăţaţi ecumenici. Biserica nu numai că îi numără între sfinţii ei, ci îi numeşte şi mari dascăli, adică îi aşează între cei mai de seamă, cei mai destoinici tâlcuitori ai dumnezeieştilor învăţături.Ceea ce l-a singularizat pe Sfântul Vasile ca mare om al timpurilor sale a fost spiritul de lider pe care l-a demonstrat în acea epocă de tensiuni şi necazuri. Cărţile şi scrisorile scrise, clarificarea unor termeni teologici, precum şi biruinţa sa împotriva ereziilor l-au transformat într-un Doctor al Bisericii Universale.

Această educaţie de calitate, combinaţie de sfinţenie şi caracter, această putere a autorităţii care emana de la el părea a-l ridica deasupra semenilor fără vreun efort propriu, iar sfințenia sa şi discernământul intelectual i-au permis să rezolve bine orice sarcină i-a fost încredinţată. Prin forţa caracterului şi charisma înnăscută de conducător, el a exercitat asupra contemporanilor săi o influenţă decisivă. Dificultăţile nu l-au oprit niciodată, eşecul nu l-a dezarmat; până la sfârşit, a luptat pentru adevăr şi pace. De aceea, Biserica Răsăriteană, pentru care şi-a epuizat resursele, l-a plasat printre cei mai de frunte Doctori ecumenici ai săi, pentru că învăţa pe ceilalţi prin exemplu, ca şi prin cuvânt.

El a fost socotit totdeauna ca primul dintre marii Doctori ecumenici, iar pentru faptul că a explicat dogma Sfintei Treimi a fost numit şi interpretul Cerului.

Răspunsul ferm dat guvernatorului Modest

Toată grija şi atenţia lui Vasile era să liniştească lucrurile şi să pună în evidenţă, faţă de arieni, învăţătura Bisericii. Sfântul Vasile a susţinut lupta Sfântului Atanasie cel Mare contra arienilor şi a apărat învăţătura niceeană, fiind un mare animator în lupta contra arianismului. El a dat lovituri grele acestei erezii. Este remarcabilă în acest sens poziţia pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit pe guvernatorul Modest, trimisul împăratului Valens cu misiunea de a-l face să îmbrăţişeze arianismul, sau cel puţin să se împace cu arienii. Când guvernatorul îl ameninţă, arătându-i că o eventuală împotrivire la dorinţa suveranului îl poate duce la confiscarea averii, la exil, la munci şi chiar la moarte, el dă un răspuns care îl uluieşte pe interlocutorul său, dar, în acelaşi timp, îl face să înţeleagă că are în faţă un om demn de toată admiraţia:

„În zadar mă ameninţi cu confiscarea averii, căci nu vei găsi la mine decât aceste haine purtate şi câteva cărţi. Exilul? De exil nu mă tem, căci tot pământul este al Domnului, Căruia Îi servesc. Muncile? Trupul meu este aşa de slăbit, că o singură lovitură îmi va lua viaţa şi-mi va curma chinurile. Moartea? De ea nu mă tem, căci ea mă va uni mai degrabă cu Domnul meu în fericirea cerească, pe care o doresc atât de mult” (cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea XLIII, 49).

Minunea redobândirii unei biserici ortodoxe din mâinile arienilor

Referitor la atitudinea sa demnă şi neînfricată contra împăratului Valens, susţinător al ereziei ariene, şi la felul cum au biruit ortodocşii în frunte cu Sfântul Vasile într-una din disputele cu arienii, literatura duhovnicească ne transmite această întâmplare în care este relatat cum împăratul Valens (364-378), el însuși fiind partizanul ereziei ariene, a dat sfântul locaș ortodox din cetatea Niceea comunității ereticilor arieni și a gonit poporul drept-credincios de acolo. Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulţimea dreptcredincioşilor, a sosit acolo marele Vasile, apărătorul cel de obşte al Bisericilor, la care toată mulţimea celor dreptcredincioşi venind, cu strigare şi cu tânguire, i-a spus strâmbătatea ce li s-a făcut lor de împărat. Iar Sfântul, mângâindu-i pe ei prin cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la Constantinopol şi, stând înaintea lui, i-a zis: „Cinstea împăratului stă în judecata sa. Iar înţelepciunea zice: Dreptatea împăratului la judecată se vede. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioşi din Sfânta Biserică şi dând-o rău-credincioşilor?” Zis-a lui împăratul: „Tot la învinuiri te întorci, Vasile? Nu ţi se cuvine ţie să fii aşa”. Răspuns-a Vasile: „Se cuvine mie, pentru dreptate a muri”. Şi înfruntându-se ei şi împotrivindu-se, sta acolo de faţă mai marele bucătarilor împărăteşti, numit Demostene, acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas încet ocărând pe Sfântul. Iar Sfântul a zis: „Vedem aici şi pe necărturarul Demostene”. Iar stolnicul, ruşinându-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă. Sfântul i-a zis: „Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele Bisericii”. Şi a tăcut Demostene ruşinat.

Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se şi, pe de alta, ruşinându-se, a zis Sfântului Vasile: „Să mergi tu între dânşii să faci dreptate, dar aşa să judeci, ca să nu judeci cu părtinire poporului de-o credinţă cu tine”. Iar Sfântul a răspuns: „De voi judeca cu nedreptate, apoi şi pe mine la surghiun să mă trimiţi şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti şi Biserica să o dai arienilor”. Şi, luând Sfântul scrisoarea de la împărat, s-a întors la Niceea. Şi, chemând pe arieni, le-a zis lor: „Iată, împăratul mi-a dat mie putere ca să fac judecată între voi şi între dreptcredincioşi pentru biserica pe care aţi luat-o cu sila. Iar ei au răspuns lui: Deci, judecă, dar după judecata împăratului”. Iar Sfântul le-a zis: „Să mergeţi, şi voi arienii şi voi, dreptcredincioşilor, şi să închideţi biserica şi, încuind-o, să o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor, şi să puneţi de amândouă părţile păzitori. Şi mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi, după aceasta, să vă apropiaţi de biserică. Şi de se vor deschide singure, cu rugăciunile voastre, uşile bisericii, apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte şi vom merge cu litie, cântând, la biserică şi de se vor deschide nouă, să o avem pe ea în veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, nici vouă, apoi, iarăşi, a voastră să fie biserica”. Şi plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar dreptcredincioşii se mâhneau asupra Sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica împăratului a făcut judecata. Şi, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părţile, sfânta biserică străjuită a fost cu tot dinadinsul, pecetluită şi întărită. Şi, rugându-se arienii trei zile şi trei nopţi şi de biserică apropiindu-se, nu s-a făcut nici un semn. Şi se rugau de dimineaţă până la al şaselea ceas, strigând: Doamne miluieşte şi nu s-au deschis uşile bisericii şi s-au dus fără dar şi ruşinaţi.

Atunci, marele Vasile, adunând pe toţi dreptcredincioşii, cu femeile şi copiii, au ieşit din cetate la biserica Sfântului Mucenic Diomid, făcând acolo priveghere de toată noaptea, apoi au mers dimineaţa cu toţii la cea soborniceasca biserică pecetluită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Apoi, stând înaintea uşii bisericii, a zis către popor: „Ridicaţi mâinile voastre şi strigaţi cu dinadinsul: Doamne miluieşte”. Şi aceasta făcându-se, a poruncit Sfântul ca să se facă tăcere şi, apropiindu-se de uşă, a însemnat-o cu semnul crucii de trei ori şi a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Şi, glăsuind tot poporul: Amin!, îndată s-a făcut cutremur şi au început a se sfărâma zăvoarele, au căzut întăriturile, s-au dezlegat peceţile şi s-a deschis uşa, ca de un vânt şi furtună mare, şi s-a lovit uşa de zid. Iar dumnezeiescul Vasile a început a cânta: „Ridicaţi porţile voastre, ridicaţi-vă porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei”. Şi, intrând Vasile în biserică, cu toată mulţimea dreptcredincioşilor, şi, săvârşind dumnezeiasca slujbă, a slobozit pe popor cu veselie. Iar mulţimea fără de număr de arieni, văzând acea minune, s-a lepădat de credinţa lor cea rea şi la cei dreptcredincioşi s-au adăugat. Şi, aflând şi împăratul, de o judecată dreaptă ca aceasta a Sfântului Vasile, şi de minunea aceea preaslăvită, s-a mirat foarte şi a defăimat urâciunea relei credinţe ariene, însă, orbindu-se de răutate, nu s-a întors la credinţa cea dreaptă şi a pierit rău după aceea. Că, biruit şi rănit fiind el în război, în părţile Traciei, a fugit şi s-a ascuns într-o şură de paie. Iar urmăritorii lui, înconjurând şura cu foc, au aprins-o şi, acolo, împăratul arzând, şi-a dat sfârşitul. Şi a fost moartea aceasta a împăratului, după moartea Sfântului Vasile, dar în acelaşi an, întru care Sfântul s-a mutat către Domnul (Cf. Proloagele pe luna Ianuarie).

Slavă Tatălui împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt

Un alt aspect al activităţii Sfântului Vasile în slujba apărării adevăratei învăţături a Bisericii îl constituie opera sa scrisă. În această perioadă, când arianismul trecea în ultima fază, a pnevmatomahilor, marele ierarh de la Cezareea Capadociei a fost acuzat că răspândeşte o învăţătură greşită cu privire la Sfântul Duh. Mai precis, insinuarea pornea de la faptul că la 7 septembrie 374 Sfântul Vasile a ţinut o Liturghie solemnă şi a folosit expresia doxologică Slavă Tatălui împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt alături de cea tradiţională: Slavă Tatălui, prin Fiul în Sfântul Duh. Pentru a se justifica, Sfântul Vasile scrie în anul 375 tratatul Despre Duhul Sfânt, adresat prietenului său Amfilohiu, episcop de Iconium. Acest tratat constituie una dintre cele mai importante contribuţii la formularea învăţăturii despre Dumnezeu Sfântul Duh şi constituie, în acelaşi timp o grăitoare mărturie despre credinţa autorului său, care este credinţa de totdeauna a Bisericii. Deci, de la Sfântul Vasile avem noi astăzi cântarea doxologică: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.  

Înfățișând aici o parte din meritele şi succesul acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii, ca purtător de stindard pentru adevărata credinţă, suntem convinși că oricâte am spune despre lupta lui pentru adevărata credință, nimic parcă nu întregește portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriaşă, desfăşurată pe parcursul unei vieţi relativ scurte, pentru că, Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul pe 1 ianuarie 379, la doar 49 de ani, însă rămâne de-a pururi în memoria vie a Bisericii noastre.