Utrenia, ca și Vecernia, își are originea și forma, modelul, în rugăciunea de dimineață din cadrul cultului iudaic, de la templu și sinagogă, prescrisă în Legea Vechiului Testament și numită șema. După cum ne relatează Sfânta Evanghelie după Marcu (Mc. I, 35) și cea după Luca (Lc. VI, 12), Însuși Mântuitorul Hristos a practicat această rugăciune.

În cultul Bisericii primare, din primele secole ale creștinismului, Utrenia a fost de la început încadrată în serviciul divin al nopții (Privegherea), care s-a subdivizat mai târziu în cele trei slujbe distinctive ale serviciului divin zilnic: Vecernia, Miezonoptica și Utrenia, cea din urmă reprezentînd ultima parte a serviciului divin nocturn din timpurile din urmă.

Prima mărturie despre existența unei rugăciuni publice de dimineață o avem în epistola lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian, ce datează de la începutul secolului al II-lea, iar cea dintâi descriere, pe scurt, precum și explicare a ei o întâlnim în lucrarea lui Tertulian, De oratione (Despre rugăciune). De asemenea, scrieri de referință la acest subiect fac și Clement Alexandrinul (Pedagogul), Origen (Despre rugăciune) și Sfântul Vasile cel Mare (Regulile monahale mari).

Cea mai veche descriere completă a rânduielii Utreniei, din cultul creștinismului primar, o extragem din Așezămintele (Constituțiile) apostolice, plasate ca timp al scrierii pe la sfârșitul secolului al IV-lea sau începutul secolului al V-lea, care are în vedere rânduiala de atunci a acestui serviciu divin, în părțile Antiohiei.

În rânduiala de la acea vreme, se distingeau două servicii, încă de la început: oficiul propriu zis al Privegherii, care se săvârșea spre ziuă, și Laudele dimineții, care se cântau la Ierusalim în continuarea serviciului de noapte ca o încheiere a lui.

În timp, această slujbă s-a dezvoltat și s-a fixat în forma de astăzi, păstrând însă momentele și actele principale, existente de la originile sale.