În rânduiala de astăzi a Sfintei Liturghii, cântarea Heruvicului care însoțește procesiunea cu Cinstitele Daruri din cadrul Intrării Mari (Vohodului mare) este întreruptă de rostirea pomenirilor, plecând de la modelul rugăciunii adresate Mântuitorului de către tâlharul de pe cruce: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărația Ta!” (Luca 23, 42). 

A fi pomenit de Dumnezeu întru Împărăția Sa înseamnă a fi făcut viu de puterea dragostei Lui, a primi darul vieții celei veșnice. Și la nivelul relațiilor dintre oameni, a pomeni pe cineva înseamnă a-l face într-un fel viu în inima mea. Dar această pomenire nu are puterea de a-l face viu cu adevărat, nu este lucrătoare asupra lui, ci rămâne la nivelul meu subiectiv. Cu totul altceva este atunci când ești pomenit de Dumnezeul Cel Veșnic, Făcătorul cerului și al pământului. Asumând firea umană, Fiul lui Dumnezeu Și-a adus aminte de noi toți și de aceea îndrăznim, precum tâlharul cel de-a dreapta, să-I cerem să ne pomenească în Împărăția Sa, adică să ne facă părtași acesteia.

Înaintea lui Hristos, Care S-a jertfit pentru toți și ne-a poruncit să ne iubim unii pe alții precum El ne-a iubit pe noi (Ioan 13, 34), nu se poate gândi fiecare în mod egoist numai la el însuși și, de aceea, rugăciunea de pomenire îmbrățișează întreaga Biserică, unindu-ne pe toți, vii și adormiți, în „amintirea” lui Hristos.