Se ştie că până la Unirea din 1918, mulţi transilvăneni au trecut munţii în Principate şi au creat aici multe societăţi şi asociaţii dedicate idealului unirii. Dar suntem, la începutul veacului nostru[1], în epoca în care creşte masiv emigraţia transilvănenilor spre Lumea Nouă, spre America, în căutarea unui destin mai fericit, fugind şi de sărăcie, şi de împilarea politică. În 1918, ei alcătuiau deja o comunitate de aproape 150.000 de români. Nu aveau încă o episcopie, iar parohiile se organizau la întâmplare, cu preoţi emigraţi ei înşişi, fără perspective de stabilitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât fiecare emigrant pleca cu gând de întoarcere. „Mia de dolari şi banii de întoarcere” era lozinca tuturor. Într-o astfel de societate nesigură, organizarea vieţii bisericeşti era grea.

În 1918, erau totuşi circa 10-15 preoţi care îşi încercau virtuţile misionare în Lumea Nouă. Depindeau canonic de Mitropolia Transilvaniei, de unde erau plecaţi şi ei şi aproape toţi emigranţii cu care îşi alcătuiau parohiile.

Ideea de a înfiinţa o episcopie acolo a apărut pentru prima oară la o Adunare a românilor, ţinută în oraşul Youngstown, la 24 februarie 1918. Ea nu a fost pusă în practică imediat, dar această Adunare s-a înscris în istoria naţională şi în istoria Bisericii Ortodoxe Române printr-un alt act de mare însemnătate. Au avut ideea extraordinară de a se uni cu ţara, pe linia jurisdicţiei canonice, bisericeşti.

Ideea a fost inspirată. A fost una dintre acele idei pe cât de simple, pe atât de greu de găsit. Un fel de ou al lui Columb, care avea nevoie de o judecată simplă, directă, firească. Şi ea a existat, s-a exprimat. Mai mult de şaptezeci de delegaţi, în frunte cu preotul Ion Podea şi cu alţi zece preoţi, redactează şi semnează un act solemn intitulat Hrisovul de închinare şi supunere a Românilor ortodocşi din Statele Unite ale Americii de Nord către Sfânta Mitropolie a Ungrovlachiei.

Acest Hrisov de închinare şi supunere a fost un act de unire cu Ţara, înainte de unire. O anticipare şi o pregătire. O idee măreaţă trimisă celor de acasă, menită să-i încurajeze la actul suprem al desprinderii de stăpânirea străină şi la întoarcerea la sânul Ţării, cum au făcut românii din America. Textul Hrisovului este emoţionant şi trebuie considerat ca un act fundamental al istoriei Transilvaniei alături de toate celelalte care îi fac cinste pe parcursul lungii perioade de înstrăinare, de lupte şi de afirmare continuă a fiinţei ei româneşti. El face cinste şi acelor români aflaţi în America atunci şi care au ştiut să descopere şi să exprime acest mijloc al unirii cu Ţara, model şi chemare de eternă memorie.

(†Antonie Plămădeală, „Românii americani anticipează Unirea din 1918”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. I, Basilica, București, 2018, pp. 299-300)

[1] Adică la începutul secolului al XX-lea.