Biserica a știut dintotdeauna să traducă în fapte învățăturile Mântuitorului Hristos. Doresc să înfățișez aici unul din nenumăratele exemple și prin el să  marchez  un eveniment cu totul special întâmplat  cu  mai bine de un secol în urmă, care a uimit toată suflarea din Moldova, sfințirea spitalului „Sfântul Dimitrie” din Târgu Neamț, construit de Mănăstirea Neamț.

Un spital „pentru tot felul de națiune și religie”

Într-unul din materialele anterioare făceam referire la un stareț „olog” care a avut cutezanța să „meargă” foarte departe cu mila creștină. Arhimandritul Neonil Buzilă, iscusitul stareț al Mănăstirii Neamț a construit un spital din fondurile chinoviei nemțene pentru bolnavii din Târgu Neamț  și ținuturile învecinate „pentru tot felul de națiune și religie”. La 16 octombrie anul acesta se împlinesc 171 de ani de când, prin rugăciunile sacerdoților, Duhul Sfânt a binecuvântat și sfințit dragostea și jertfa călugărilor nemțeni. Un edificiu măreț și generos folosit și astăzi ca spital orășenesc. De aceea aș vrea să aștern aici câteva mărturii din opisurile vremii  spre știința celor de astăzi despre truda și devotamentul deosebit al Bisericii care a înțeles că  ajutorarea bolnavilor se face prin rugăciuni, dar și prin asigurarea unui act medical cât mai competent.

Se cunoaște multiseculara tradiție de la Neamț referitoare la existența unor bolnițe. De exemplu, o însemnare din anul 1536 făcută pe o carte de cult de la Mănăstirea Putna din anul 1484, consemnează izbucnirea unui incendiu care „mult rău a pricinuit și au ars casele domnești, trapeza, bucătăria și spitalul care erau în mănăstire.”  Alături de carte a  mai fost salvat și un manuscris de tratarea bolilor scris în limba latină, fapt care reliefează lucrarea monahilor putneni care nu doar cazau în bolniță pe cei neputincioși, ci practicau un fel de medicină  pentru tratarea lor.  Se știe că Mănăstirea Putna a fost organizată după modelul Neamțului. De aceea trebuie să admitem că dacă la Putna exista o bolniță, fără doar și poate că și Mănăstirea Neamț avea un astfel de așezământ pentru călugării, cât și pentru mirenii bolnavi și săraci din jurul mănăstirii. Deși prima atestare documentară a unei bolnițe la Neamț o avem din anul 1735, ea nu spune că s-a întemeiat o bolniță, ci s-a reparat, fapt care ne confirmă  afirmația anterioară: la Neamț existau bolnițe cu mult timp mai devreme de data menționată.

Sfântul Paisie a reorganizat asistența socială a bolnavilor în Mănăstirea Neamț prin construirea unei noi bolnițe. În 1882 starețul Ilarie a construit o altă bolniță și un paraclis cu hramul Sfântul Pantelimon. La începutul secolului al IX-lea Mănăstirea Neamț patrona două bolnițe. Într-una din ele, erau tratați „cei ce sufereau de boli obișnuite”, iar în cealaltă, locul unde se află actualul seminar teologic erau internați „cei care pătimeau de boli necurate și mai cu deosebire toți acei care pentru multe slăbiciuni de boală și osebite pricini”. În 1841 o parte din mănăstire a ars datorită unui incendiu devastator. Pradă flăcărilor a căzut și bolnița. În aceste condiții soborul mănăstirii a hotărât ridicarea unei noi bolnițe. Aceste neajunsuri au dus la  secătuirea visteriei, fapt care a împiedicat pe moment zidirea spitalului din Târgu Neamț, proiectat inițial pe la începutul deceniului al treilea al secolului al IX-lea. Însă, cu eforturi foarte mari, în anul 1846 Mănăstirea Neamț demarează lucrările edificiului. Planurile măreței construcții au fost întocmite de cunoscutul arhitect Ioan Fux, executorul constructor fiind  inginerul Alexandru Costinescu (fost elev a lui Gheorghe Asachi la Academia de la Iași), care a tocmit din Cernăuți o echipă pricepută de zidari, condusă de Ion Urban.

Neamțul avea pe locul actualului spital un metoc, dar mai trebuia achiziționată o suprafață mult mai mare decât proprietatea mănăstirii. Doar pentru amenajarea locului și achiziționarea celor zece proprietăți din jurul fostului metoc mănăstirea a cheltuit  suma de 167.070 lei. Practic, construcția a demarat în primăvara anului următor. Este de remarcat strategia  stăreției nemțene de a folosi cât mai mult posibil materiale și forță de muncă din proximitatea mănăstirii și a orașului Târgu Neamț pentru a ajuta economic pe meșterii și proprietarii micilor manufacturi din zonă. Iată câteva exemple: piatra brută a fot achiziționată de la Pipirig, cărămida de la Humulești, varul de la Pipirig, Horaița și Schitul Nifon al Mănăstirii Secu. Ipsosul de sub muntele Pleșu; nisipul de pe văile apelor Ozana și Nemțișor. Lemnul a fost procurat din pădurile mănăstirii fiind prelucrat în fierăstraiele ei de la Braniște, Boboiești și Muntele Rusu. Doar tabla zincată de pe acoperiș a fost importată din Austria. Au urmat trei ani de muncă asiduă, griji, poticneli și chiar opreliști. Negreșit, chibzuit stareț Neonil a avut în vedere nu doar tămăduirea trupească, ci și pe cea sufletească a viitorilor pacienți. De aceea a hotărât dintru început ca unitatea spitalicească să aibă un „spital duhovnicesc”, o biserică pentru asistența religioasă a bolnavilor. O grijă constantă a Bisericii a fost și strădania depusă pentru luminarea poporului. În acest sens, Mitropolitul Sofronie Miclescu de la Iași a sfătuit stăreția Neamțului să zidească lângă spital și o școală. Întâi s-au finalizat lucrările la clădirea spitalului și farmaciei, iar în 1850, la 11 septembrie, însuși Domnitorul Grigorie al V-lea Ghica a pus piatra de temelie a viitoarei școli, ridicată  în proximitatea spitalului, adăugând la sumele alocate de mănăstire pentru zidirea ei o  danie de 3000 galbeni.

„Iată, dragii mei, școala și sfânta biserică, izvoarele mângâierii și ale fericirii sufletești”

La începutul anului 1851, lucrările  erau gata. Școala era finalizată, farmacia de asemenea, saloanele spitalului mobilate, paraclisul din incintă pregătit pentru a primi sfințirea. Mai rămânea de rezolvat problema personalului medical care urma să deservească unitatea spitalicească. De aceea mănăstirea a făcut diligențele necesare angajării personalului medical. Vremurile erau grele, visteria mănăstirii ctitore a fost golită. Inițial se cerea ca spitalul să aibă 40 de paturi , dar generosul stareț a hotărât ca instituția spitalicească să poată găzdui peste o sută de bolnavi.  Din opisurile vremii aflăm de angajarea medicului bavarez Georg Fleischlen,  doctor  în medicină și chirurgie. Acesta a semnat un contract prin care se obliga să asigure serviciile medicale timp de 10 ani, primind un salariu de 10.000 lei pe an, plătiți în două rate de mănăstire, care se obliga să-i asigure și locuința în incinta spitalului. La rându-i, medicul  primar, diriguitor al spitalului și-a format întreg corpul medical  deservent format din 35 de persoane. Toți aceștia erau remunerați din veniturile Mănăstirii Neamț. Să mai subliniem un amănunt  demn de reținut: mai bine de jumătate din personalul deservent al spitalului erau monahi (14 infirmieri,  un portar,  un paracliser și 3 ieromonahi slujitori la paraclisul cu hramul Sf. Dimitrie din incinta.) După secularizarea averilor mănăstirești, la 5 martie 1866, spitalul a trecut sub administrația Epitropiei Sf. Spiridon din Iași. Așadar, Mănăstirea Neamț a asigurat ființarea spitalului cu toate cheltuielile aferente timp de 14 ani.

După toate pregătirile a sosit și ziua de 16 octombrie 1852, când a fost sfințită noua biserică, tot complexul spitalicesc, farmacia și școala. A fost o sărbătoare a întregii Moldove. După hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, Mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu, Domnitorul Ghica Vodă însoțit de numeroși boieri din divanul țării au purces către Târgu Neamț. Toată suflarea orașului, dar și mulțime de popor din localitățile învecinate erau prezente la eveniment. Înainte de începerea sfințirii Bisericii sosea sau mai bine spus era adus și trudnicul stareț al Neamțului, Arhimandritul Neonil. Țintuit de o stânjenitoare suferință fizică, care-l împiedica să meargă, vrednicul stareț era purtat pe un scaun de patru monahi. Însemnările vremii spun că poporul plângea văzându-i suferința, dar lacrimile erau și de recunoștință arătată unui stareț care se numea pe sine „olog”, dar care a arătat că iubirea de semeni poate învinge orice neputință oricât de mare ar fi ea. Smerit, părintele Neonil  Buzilă nu a voit să deranjeze asistența  prin cazna cu care trebuia fi purtat către etaj acolo unde se afla paraclisul pregătit pentru sfințire. Din respect și prețuire Ghica Vodă și  vlădicul Sofronie au cerut expres ca starețul Neamțului să fie adus la etaj. Doar după aceasta a început slujba de sfințire și Dumnezeiasca Liturghie. A urmat apoi binecuvântarea clădirilor spitalului, a farmaciei și la urmă școala. După terminarea slujbei au urmat cuvântările. Domnitorul Moldovei a spus printre altele: iată, dragii mei, școala și sfânta biserică, izvoarele mângâierii și ale fericirii sufletești; folosiți-vă de ele și vă luminați”. A vorbit apoi Mitropolitul Sofronie, subliniind importanța filantropiei creștine în dobândirea mântuirii. Starețul Neonil a mulțumit tuturor notabilităților prezente, și a arătat dragostea și jertfa soborului Mănăstirilor Neamț și Secu, arătată în ctitorirea celor trei edificii „spre sănătatea sufletească, trupească și spre luminarea poporului.”

Ion Creangă, martor la eveniment

Martor ocular al solemnităților, Ion Creangă, pe atunci elev al școlii, care își începuse activitatea înainte de sfințire, avea să consemneze mai târziu în amintirile sale: „… la  anul 1852, în ziua când s-a sfințit paraclisul spitalului din Târgu-Neamțului  și s-a deschis școala domnească de acolo, eu împreună cu alți băieți, isonari ai bisericii, stam aproape de Ghica Vodă, care era  de față la acea serbare, înconjurat de mulțime de lume și nu ne mai săturam privindu-l”. Coleg cu Ion Creangă la școala mănăstirească din Târgu Neamț au fost și Alexandru Lambrior, viitor filolog și folclorist de renume, membru al Academiei Române, dar și cunoscutul Mihail Busuioc, celebru învățător a lui Mihail Sadoveanu, imortalizat mai târziu de romancier  în povestirea cu același nume, Domnu Trandafir. Astfel de evenimente se petrec și astăzi. Multe așezăminte sociale și culturale sunt construite, ajutate, susținute de Sfânta noastră Biserică.

Prin aceste înfăptuiri de odinioară, dar și prin cele de azi, Biserica a arătat că prin lucrarea filantropică săvârșită prelungește, de fapt, activitatea Mântuitorului Hristos în lume, care a luminat, a ajutat, a miluit și a tămăduit pe oameni, pregătindu-i  pentru a fi părtași iubirii  nesfârșite a Sfintei Treimi.