Nu există soluţii simple pentru această problemă; totuşi, este important să ne amintim că unele conflicte pot juca un rol pozitiv, cu condiţia să nu ajungă prea departe. Stresul şi conflictele au loc ca urmare a faptului că tocmai în acest fel se realizează trecerea la un nivel nou, mai stabil, al relaţiilor. Copiii fac însă lucrul acesta cu stângăcie, drept pentru care au nevoie de ajutorul părinţilor.

În majoritatea cazurilor, părinţii trebuie să evite rolul de arbitru în ciocnirile dintre copii – dar dacă aţi fost totuşi atras în conflict, daţi-i fiecărui copil posibilitatea de a-şi exprima plângerea sau supărarea, iar apoi cereţi-i unuia dintre ei să expună pe scurt esenţa plângerii celuilalt, ca să vă convingeţi că aţi auzit şi aţi înţeles totul în mod corect.

După aceea, copiii să alcătuiască împreună lista căilor şi mijloacelor posibile de rezolvare a conflictului. În atare caz, nu numai că veţi returna copiilor responsabilitatea pentru rezolvarea conflictului, ci îi veţi şi deprinde să biruie diversele probleme, piedici şi momente negative din viaţă. (...)

Pentru ca ei să nu se teamă de propriile sentimente pe care le nutresc unul faţă de celălalt şi să admită că uneori se pot şi certa, şi că nu este nimic înfiorător în asta, discutaţi cu ei despre acest lucru. Le puteţi povesti despre propriile dumneavoastră trăiri din copilărie şi despre ciocnirile cu fraţii şi surorile dumneavoastră. Iar dacă aţi fost copil unic la părinţi, fără îndoială că aţi comunicat cu verii dumneavoastră sau, dimpotrivă, aţi visat dintotdeauna să aveţi o soră sau un frate.

Arătaţi-le copiilor aspectele pozitive ale vieţii lor comune, daţi-le uneori sarcini comune, străduiţi-vă să fiţi echidistant cu ei. Dacă sunt de acelaşi sex, este mai bine dacă fiecare dintre ei va avea hobby-ul său, talentul său, pasiunea sa, ca să se afle cât mai puţin în competiţie. Şi încă o observaţie. Este binecunoscut faptul că bătăile, zarva şi ţipetele au loc numai în prezenţa adulţilor, că ele sunt adresate în cea mai mare măsură acestora. Ca atare, multe depind de comportamentul părinţilor.

În mod special, nu trebuie să li se permită copiilor să pârască. În acest scop, trebuie să fie învăţaţi să utilizeze contactul direct, adică să-şi exprime gelozia nu indirect, părinţilor, ci deschis, unul celuilalt, prin cuvinte de genul: „nu-mi place când te baţi cu mine...”, „mă supăr când îmi iei lucrurile...”. Declaraţiile de acest fel îi ajută pe copii să caute forme noi, civilizate de comunicare, evitând să se „atingă” unul pe celălalt.

Străduiţi-vă să acceptaţi faptul că sunt diferiţi şi că fiecare este bun în felul său, de aceea nu îi siliţi să se adore unul pe celălalt, să fie întotdeauna împreună şi să colaboreze mereu, cu orice preţ. Dragostea impusă rareori este îndelungată şi sinceră. Fără îndoială că va veni o vreme când va deveni interesant pentru ei să fie împreună, fără nici o presiune din afară. Şi atunci se vor putea simţi pe deplin prieteni, nu numai rude, vor înlocui concurenţa prin colaborare şi vor putea transmite propriilor copii această experienţă inestimabilă. Şi le vor povesti cândva, cu acelaşi zâmbet, cum se băteau cândva cu fratele lor.

(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 87-89)