Acum câteva luni, un român de-al nostru, băiat descurcăreț, mi-a relatat o întâmplare trăită în Finlanda.

– Mă pregăteam să trec strada, undeva în centrul orașului Helsinki. Semaforul arăta culoarea roșie, oamenii așteptau pe trotuar, iar eu mă grăbeam. Nu venea nicio mașină, așa că m-am hotărât să trec. M-am mai uitat o dată spre stânga, spre dreapta și m-am avântat printre pietoni, spre celălalt trotuar. Am făcut un pas și jumătate, când m-am simțit agățat cu fermitate de o mânecă.

– Ce faceți, m-a întrebat o doamnă care ținea cu cealaltă mână un copil de vreo 5-6 ani.

– Trec strada.

– Păi, nu vedeți că este roșu?!

– Da, dar nu vine nicio mașină, am răspuns eu încurcat.

– Nu vine nicio mașină, dar ce gândește băiatul meu când vede că ce-l învăț eu nu are valoare? Dumneata nu te gândești la copiii noștri? Eu îl învăț să fie corect și să respecte legea, iar dumneata îl înveți că se poate încălca.

Amicul povestea uimit de pățanie, iar eu ascultam cu admirație, admirație pentru mama care se lupta pentru ca fiul ei să crească integru.

***

Cu câțiva ani în urmă, pe holurile unui spital am asistat la o conversație între o asistentă și un copil de vreo 7 ani.

– De ce spui minciuni, măi? Nu știi că nu este frumos să minți?

– Dar ce minciună am spus?

– Păi spui numai minciuni.

– Și ce, și mama spune minciuni.

– Ia te uită la el! Când ai auzit-o tu pe mama să spună minciuni?

– I-a spus lui tata că a oprit-o poliția, pentru că a mers prea repede cu mașina și mama i-a spus polițistului că are vitezometrul stricat și nu și-a dat seama că a depășit viteza. Și a iertat-o polițistul, și n-a mai plătit amenda. Și tata nu a certat-o, ci s-a bucurat. Și vitezometrul nu era stricat.

– Ia uită-te la el, s-a mirat asistenta și s-a dus în treaba ei.

***

Am citit zilele acestea o scrisorică pe care o doamnă a trimis-o mamei sale. Probabil mama împlinise o vârstă, iar fiica a dorit să-i dăruiască ceva special, ca semn de prețuire și de mulțumire pentru tot ce a făcut pentru ea.

„Mamă, tu m-ai învățat multe, fără să-mi vorbești. Nu ai fost un om cu multă carte, dar lucrurile cele mai importante ale vieții de la tine le știu. N-am învățat din ce mi-ai spus, ci din ceea ce am văzut, când tu credeai că nu te văd. Când credeai că nu te văd, eu te vedeam. Aveam 5 ani și, când credeai că nu te văd, ai luat primul meu desen și l-ai lipit pe frigider. Atunci m-am hotărât să devin pictoriță.

Într-o zi, când credeai că nu te văd, a bătut la ușa noastră un om sărac, iar tu i-ai dat de mâncare. Atunci am învățat ce este milostenia.

Într-o seară, când credeai că nu mă uit, te-am văzut în genunchi, în fața icoanei. Vorbeai cu cineva. Atunci, am început să înțeleg că există Dumnezeu și am învățat credința.

Altădată, când credeai că eu nu văd, te-am văzut plângând și am aflat că în lume există și suferință, dar și că lacrimile mângâie.

Înainte de culcare, când credeai că eu nu văd, mă sărutai de noapte bună, și de fiecare dată înțelegeam cât de mult mă iubești.

Când credeai că nu te văd, eu te vedeam. Vreau să-ți mulțumesc pentru toate lucrurile pe care le-am învățat de la tine, când credeai că nu te văd.”