Îl cunoașteți și dacă nu veți vedea vreun film ce-i este dedicat. Grinch este un personaj fictiv, creat de Dr. Seuss în 1957 pentru o carte dedicată lecturii copiilor. Transformat în film, zis de Crăciun, în 2000. Personajul locuiește împreună cu oamenii (Whos) din Whoville în miezul arctic al unui fulg. Unde, în ciuda Crăciunului, el este cel care plănuiește furtul și distrugerea darurilor materiale pe care micuța comunitate le-ar putea primi. Comunitate care se vădește mai atașată de alte daruri decât cele materiale și prin aceasta înmoaie inima „supăratului” Grinch. Ajutat de o inimoasă fetiță, Cindy Lou Who, devine din distrugător de Crăciun un salvator al lui. Filmul, de altfel, aduce în final „marea împăcare” între frustratul Grinch și oamenii din oraș. Crăciunul următor fiind sărbătorit în peștera lui, la marginea lumii... minuscule. 

De ce am ales o poveste modernă pentru aproape-finalul călătoriei noastre? Pentru că s-a umplut lumea de Grinch-ii frustrării și neiertării. Activați de incredibila credulitate a lecturii disparate a lumii învăluie Crăciunul în știri rupte de Evanghelia Iertării și o deschid către întunericul din care Hristos-Pruncul ne-a scos. Să fii creștin și să scormonești în relele zilei în Ajun de Crăciun te face de plâns nu de râs. Să nu faci diferența între zâmbetul smerit al Maicii Domnului și rânjetul sortit învârtoșării al judecătorilor din pripasul istoriei lui Hristos Iisus te așază în galeria de neinvidiat a cărturarilor ce-și sting în fariseim bucuria de a fi. Nu poți să fii și cu Hristos și cu vântul înghețat al minciunii. Nu poți trăi. Te transformi în personaj sufocat de fundamentalisme ce-ți transformă credința în ideologie. Și ratezi Învierea!

Am spus și în alt episod al călătoriei noastre că poetul Vasile Voiculescu ne aduce aminte, într-o poezie dedicată Nașterii Domnului, cum în lumina focului care încălzea păstorii se strecoară, rânjind satisfăcut oarecum și crezându-se biruitor, satan. Nu știm ce credea el că biruise în „momentul Betleem”, dar știm ce crezuse el că biruie în „momentul Golgota”. Întotdeauna învinsul acesta va avea gura mare și va excela în a-și prezenta, guraliv și de nimic, cercetările făcute împotriva curăției umane. Își va face mereu aliați între cei care se prosternă dinaintea minciunilor obsesive în care își lasă hrănite ipohondriile de sens ca dinaintea unor mari adevăruri teologice. Nu e nicio legătură între cancanurile vieți cotidiene și veșnicia asumării Nașterii de către Domnul Hristos. Trebuie să învățăm de partea cui ne așezăm în căutarea Împărăției Cerurilor. Simplu. Fără cordialități de piață când e vorba de Biserică și Adevăr. 

Grinch s-a făcut din personaj al pocăinței simbol al distrugerii „stării de bine” din preajma marilor Sărbători. E tipul care înveninează. Care schimbă aerul înălțimilor cu reflecții de grotă singuratecă. Care strânge pe lângă el, anonimi ca pe Facebook, o mână de adepți care-i laudă elocința și logica. Pe care, în practică, nu le are. E ceva distrus în el și lipsa sa de efort uman nu mai îndreaptă lucrurile. E mulțumit cu „spărturile” din sărbătoare fără a gândi la liniștea celorlalți ori tihna ce se cere în astfel de momente. Poți vorbi de rău și mâine, le zic și-mi zic celor porniți, și „mâinele” acela e mereu mâine. Sunt cei care acaparează comentariile ca niște „boți” ai repetitivului fără replică. Obsedați să se vadă și să primească like și numai pentru a fi imagine. Deși, nu-i așa, mereu se adresează mieros unei ordini a cărei ierarhie autoreferențială dăunează mult valorii. 

Românul îi traduce numele simplu: Nemulțumitul Cârcotaș! Mereu opusul bucuriei celorlalți. Mereu aflat în luptă cu orice formă de simpatie. El știe că iubirea îi dărâmă zidul de autoritate și așteaptă reacții la fel de urâcioase ca ale lui pentru a câștiga notorietate. Ori Nașterea lui Hristos este opusul formei sale de cârdășie cu răul. E fragilitatea luminii opusă hăului de întuneric contondent al iadului. Asumând răutatea noastră Mântuitorul a venit să o vindece. Dar pentru vindecarea de ea este nevoie, fundamentală nevoie, de noi. De propriul nostru efort de a asuma propunerea de har a Mântuitorului. Libertatea, despre care am vorbit-scris aseară, este tocmai una a ieșirii din confortul de a fi răi. Obstinați. Răutăcioși fără rost. Când Maica Antonina de la Tismana – propusă canonizării în anul ce vine pentru data de 23 decembrie – a fost întrebată de maicile mai tinere de un cuvânt de folos le-a răspuns, trecută prin anii lungi ai ascultării la porci și citirii fără egal ai Psaltirii la slujbele de noapte: „Tatăl Nostru, maicilor, Tatăl Nostru”! Când spunem asta ne vindecăm să fim Grinch. Fiecare om din viața noastră e un dar și oricât de deștepți și superficiali am fi tot vedem că darurile nu se pierd, ci se riscă salvarea lor cu propria noastră viață.

Suntem în prag de Betleem. În iesle ni se naște Iertarea!