După ce femeia din Sihar vestește cetății cele despre Iisus Hristos, oamenii simpli ai Samariei se alătură uimirii ei. Se bucură de Hristos. Ascultaseră glasul ei și nu regretau. Au insistat ca Domul să rămână la ei și să le vestească Împărăția lui Dumnezeu. Și El rămâne. Două zile. Mult pentru ritmul de lucru al Mântuitorului. Puțin, sunt convins, din punctul de vedere al celor ce-L iubeau atât de mult încât trec prin ei pragurile unui nou izvor al lui Iacob, Izvorul apei celei vii care este Evanghelia. Ai sentimentul mereu că deschiderea spre Sihar a Mântuitorului este mărturia Sa asupra deschiderii către neamuri a Împărăției lui Dumnezeu. Opusul îngustimii fariseilor de atunci și de acum în ce privește darul cuvântului mântuitor.

Am privit mereu cu drag textul acesta al istețimii feminine dinaintea inteligenței Dumnezeu-Omului. Un text de testare a intuiției legate de credință cum nu prea mai avem un altul. Seamănă mult Fotini – căci acesta va fi numele creștin al femeii, după tradiție – cu femeia Cananeancă al cărei răspuns – „da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărămiturile care cad de la masa stăpânilor lor” – vădește nu doar smerenie, ci și desăvârșită încredere că dinaintea ei se află un Dumnezeu „deștept”. Spun asta și pentru că dese ori am sentimentul cidat că ne adresăm lui Dumnezeu cu jumătăți de nevoi ori cu hiperbolizări de dramă. Că prea des ducem dinaintea lui câte o tragedie inventată, mărită prin lentila propriei noastre neputințe. 

Oamenii simpli descoperă în simplitatea răspunsului lui Hristos la nevoia lor sensul minunilor ce umplu cerul cu sfinți. După cum ne descoperă un text al celui pomenit zilele trecute, C.S. Lewis: „Nu știi niciodată cât de mult crezi ceva, până când adevărul sau falsul acelui lucru nu ajunge pentru tine o chestiune de viață și de moarte. E ușor să crezi că o funie e zdravănă, atât timp cât o folosești doar pentru a lega o cutie. Imaginează-ți însă cum ar fi să atârni tu însuți de acea funie peste o prăpastie! N-ai vrea să afli mai întâi cât de mult te poți încrede în ea?” (Cărticica de înțelepciune, Humanitas, 2026, p. 14). Același om care ne lasă drept moștenire cea mai simplă rostire de motivare: „Să nu îndrăznești, să nu îndrăznești!” (Calul și băiatul, în același volum, p. 33). Pentru că în fapt simplitatea oamenilor e dar al îndrăznelii, al încrederii că Dumnezeu nu complică lucrurile pentru a ne impresiona ci, iubindu-le, le înomenește cu har. 

Aici e cheia zilei peste care apune soarele. Pe tainica limpezire a îndrăznelii prin bunul simț al credinței. În acest joc-dar dintre Dăruitor și primitor. Ce oferă Hristos femeii nu este doar răcorirea sufletului, ci sufletul așezat în credință asemenea unui prunc în apa colimvitrei la vremea Botezului. Pe calea spre Rusalii Biserica folosește trei ape să ne aducă aminte de Botez: Izvorul Tămăduirii, apa Vitezdei și apa de la puțul lui Iacob. Fiecare e treaptă desăvârșirii înțelegerii venirii Duhului Sfânt nu altfel decât drept înnoitor al vieții și biruitor morții și păcatului. Suntem îndemnați să credem nu pentru că trebuie, ci pentru că știm că așa este. Că argumentul e oferit de Hristos nu de rațiunea noastră de a fi. Asta este taina femeii de la Sihar. Vestind cetății oamenii cred în Hristos nu doar pentru ea, ci pentru El, care s-a arătat dintâi unei femei păcătoase și de nimic pentru a converti sufletele lor la Împărăția lui Dumnezeu. 

La vremea de acum funia credinței trebuie cercetată prin gesturi firești și hotărâte deopotrivă. Fără a cere credinței să țină tot din lucrarea oamenilor ni s-a dăruit și nădejdea și dragostea. Nu, nu ca un panaceu sincretic. Ci ca un răspuns la întâlnirea cu El. Dumnezeul slavei luminate dinspre Înviere!