– Apostolul Pavel poruncește creștinilor să se roage neîncetat, spuse Părintele Filip. Oare acea rugăciune este rugăciunea minții sau a inimii?

– Într-adevăr, este rugăciunea minții. Este un îndemn către creștinii din Tesalonic: „Pururea vă bucurați. Neîncetat vă rugați!” (I Tesaloniceni 16, 17). Este foarte important să se spună că rugăciunea minții este o îndatorire și pentru mireni, pentru creștinii care trăiesc în lume. Pe atunci, de bună seamă, nu exista monahism, ci toți creștinii duceau viață monahicească. Toți cei care primiseră botezul prin apă și apoi Botezul prin Duhul erau temple ale Duhului Sfânt și aveau cu siguranță rugăciune mentală lăuntrică.

– Totuși cum poate avea cineva pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu? Cum se poate ruga cineva neîncetat în inimă? Nu este oare stânjenit de îndeletnicirile sale de fiecare zi?

– Întrucât distingem mintea de rațiune și, desigur, rugăciunea minții de rugăciunea înțelegerii, putem spune că cele două lucrări se pot desfășura în paralel. Rațiunea se ocupă de cele pământești sau de slujirea înțelegătoare; în același timp, mintea poate avea necontenita pomenire a lui Dumnezeu, rugându-se mereu. Când Sfinții Părinți spun că trebuie să lepădăm toate gândurile, ei înțeleg mai ales că trebuie să ni le scoatem din minte, iar aceasta este de fapt curățirea minții. Toate gândurile părăsesc mintea, rămânând acolo pomenirea lui Dumnezeu, numele lui Hristos, rugăciunea numindu-se rugăciune de un singur gând; însă rațiunea poate avea gânduri.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia Ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, pp. 154-155)