Un predicator mare însă n-are de luptat numai cu invidioşii, ci adeseori şi cu nepriceperea tuturor credincioşilor săi. Nu-i cu putință ca toti credincioşii care vin la biserică să fie oameni învăţaţi; cea mai mare parte a credincioşilor din biserică e alcătuită din oameni simpli şi neînvăţaţi; unii dintre ei sunt mai pricepuţi, dar şi aceştia pot judeca o predică tot atât de puţin cât o pot judeca şi toţi ceilalţi, aşa că abia de se găsesc unul sau doi credincioşi care să fie în stare să judece cum trebuie o predică. Din pricina asta un mare predicator se vede silit să culeagă mai puţine aplauze, ba sunt şi cazuri când se dă jos de pe amvon fără să fie lăudat.

Predicatorul trebuie să fie pregătit să întâmpine cu curaj toate aceste greutăţi; pe cei care din pricina neştiinţei nu-i pot judeca cum trebuie predicile, să-i ierte; pe cei care din pricina invidiei îi critică predicile, să-i plângă ca pe nişte ticăloşi şi ca pe nişte oameni vrednici de milă; iar pe el, nici neştiinţa unora, nici invidia altora, să nu-l facă să creadă că a pierdut ceva din talentul său oratoric.

Un pictor celebru, care întrece pe toţi ceilalţi pictori prin arta sa, nu trebuie să se descurajeze când vede că un tablou al său, pictat cu mult talent, este batjocorit de nişte oameni care nu se pricep la pictură şi nu trebuie să socotească proastă pictura lui, din pricină că o critică nişte necunoscători; după cum, iarăşi, nu trebuie să socotească minunată și fermecătoare o pictură cu adevărat proastă, din pricină că o admiră nişte nepricepuţi în artă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, traducere de Dumitru Fecioru, Editura Sophia, 2004, pp. 157-158)