În singurătate, însă, lupta are loc numai în plan mental şi, de asemenea, este slabă, ca lovitura aripii de muscă. De aceea omorârea patimilor în singurătate durează mai mult. Şi mai mult decât acestea, întotdeauna este nu o omorâre propriu-zisă a patimilor, ci o amuţire vremelnică, până la întâlnirea cu obiectele patimilor... Iar atunci se întâmplă ca patima să se aprindă dintr-o dată, ca fulgerul. Şi se întâmplă ca cel care în singurătate mult timp a avut linişte din partea patimilor, dintr-o dată să cadă. Iar pe cel care a ajuns la linişte din partea patimilor prin luptă nu mentală, ci reală, atacul lor neaşteptat nu îl clatină. Iată pe ce temei ne poruncesc chiar şi bărbaţii experimentaţi în viaţa duhovnicească să biruim patimile prin lupta reală cu ele, în comuniune cu ceilalţi, iar după aceea să ne însingurăm.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, Galați, p. 58)