În esență nu există jigniri, ci oameni slabi (așa cum nu există boli, ci oameni bolnavi). Când nu te atinge jignirea sau când o iei drept mângâiere, oare mai poate fi numită jignire? Propria noastră boală, neputința, dă „subzistență” jignirii, ea există numai atunci când o simțim, când ne provoacă rană și durere în suflet.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Dacă am avea trup «tare ca diamantul» și ne-ar lovi din toate părțile nenumărate săgeți, nu ne-ar răni în niciun chip. Pentru că rănile nu apar prin mâinile celor care trimit săgețile, ci prin trupurile care primesc săgețile. La fel se întâmplă și cu jignirile. Ele primesc existență nu prin nebunia celor care le aruncă, ci prin neputința celor care le primesc”.

Așadar, să ne îmbrăcăm trupul cu scutul smereniei, al îndelung-răbdării, al iubirii, și atunci spinii pe care vrăjmașii noștri îi vor arunca asupra trupului nostru îi vom simți ca pe niște trandafiri, făcându-ne astfel viața frumoasă.

(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuți și cu ceilalți, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2011, pp. 90-91)