„Nebunii pentru Hristos înțeleg primejdia celui mai mic gând de mândrie”

Există anumite gesturi prin care Îl mărturisim pe Hristos. În societate, comportamentul creștinului ortodox este asociat în mod greșit uneori cu anumite cuvinte: fundamentalist, pietist, habotnic, ritualist, iar uneori se vorbește și despre sintagma „nebun pentru Hristos”. Prea Cuvioase Părinte, ce precizări trebuie făcute?

Înțelesul acestor cuvinte este total diferit. Una e când vorbim de habotnicie, alta este când vorbim despre o nebunie pentru Hristos. Nebunia pentru Hristos este ea însăși o experiență pozitivă în sensul că, dintr-o adâncă înțelepciune, sfinții (pentru că sfinților și oamenilor duhovnicești aflați pe culmi ale vieții spirituale li se dă aceasta) înțeleg primejdia celui mai mic gând de mândrie, celui mai mic gând de părere de sine, de întoarcere spre sine  și atunci aleg cu bună știință a se arăta pe ei înșiși înşelaţi, confuzi, ascunși în lucrarea lor lăuntrică, ferindu-se de aprecieri care îi pot răni sufletește. În Pateric avem un chip al Sfintei Isidora ce viețuia într-o mănăstire de maici care se prefăcea pe ea însăși bețivă, de lepădat. Iar maicile, deși o obște organizată și duhovnicească, nu se sfiau să-i arate disprețul cu prisosință pe cât îl cerea și ea în păruta ei nebunie. I s-a descoperit unui mare avvă, Avva Pitirun, că de fapt nebunia Isidorei era o nebunie pentru Hristos, izvorâtă din adevărata înțelepciune, aceea ca tot ceea ce lucrezi, din dragoste pentru Domnul, să fie în taina inimii tale. Așa cum cel ce iubește cu adevărat, în iubirea acestei lumi, iubire fie în căsătorie, fie într-o prietenie frumoasă pentru Hristos, vrea ca aceasta să rămână în taina inimii lui. Ceea ce fac tinerii pe stradă când se sărută voluptos, demonstrativ,  e o derapare de la dragostea adevărată, smerită, o sfidare a celor din jurul lor, sfidare care îi preocupă mai mult decât adâncul din ei, adâncul dragostei lor. Însă dragostea adevărată are un caracter de taină. Legătura sufletească și dragostea noastră față de Dumnezeu, la fel.

„Prigoana și necinstea aceastei lumi, de am purta-o noi pe cât ne-o dă Dumnezeu”

Din dorința de a le rămâne tainică această slujire, nebunii pentru Hristos, cum îi numim, o lucrează în chip nevăzut. Este cazul celebrului Vasile Blajenii, rusul care devenise adevărat prooroc și mulți alții. Însă, părintele Nicolae Steinhardt are un cuvânt adânc prin care își manifesta rezerva lui față de nebunia pentru Hristos, pentru că aici pot apărea multe rătăciri.

Unii se cred nebuni pentru Hristos, dar nu știu că în această nebunie pentru Hristos poate fi o înșelare. Numai când în chip vădit duhovnicul ți-a dat o binecuvântare pentru acest lucru, numai când într-adevăr Dumnezeu te cheamă la aceasta, precum pe Andrei cel nebun pentru Hristos, putem acționa pe o asemenea muchie foarte, foarte subțire. Dar, în general, ea are multe capcane.

Nu știu cât în vremurile noastre putem să lucrăm o asemenea nebunie pentru Hristos. De fapt, în orice timp ea are un risc și nu poate fi decât o chemare cu totul specială. Însă, în fiecare clipă, noi trebuie să ne lucrăm nevăzut smerenia inimii precum și-a lucrat-o Sfântul Siluan în Mănăstirea Panteleimon, și iată, prigoana și necinstea aceastei lumi de am purta-o noi pe cât ne-o dă Dumnezeu. Nu e nevoie să o căutăm și cu lumânarea.

„Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”

În ceea ce privește habotnicia, fundamentalismul, pietismul, aș adăuga și zelotismul, iată, și aici, tot atâtea nuanțe și distincții, toate cu înțelesul propriu. Într-o vizită pe care a făcut-o acum aproximativ doi ani Părintele Zaharia Zaharou s-a confruntat la un moment dat cu acest aspect zelotist când a fost abordat de cineva cu întrebări foarte rigide privind ecumenismul și deschiderea față de alte religii. Părintele a răspuns atunci că în mănăstirea dânșilor, bunăoară, sunt primiți cei de alte credințe cu delicateţe și dreaptă cinstire, așa cum trebuie să primim pe orice om, fără ca asta să presupună vreo concesie în planul dreptei credinţe. Dar iată, cu o cinstire a omului, nu cu o încrâncenare, nu cu o respingere a lui, pe care zelotistul sau fundamentalistul o poartă ca o sămânță rea în gândul inimii lui. Sfântul Tadei de la Vitovnița spunea: Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața. Și acest gând lucrează. Eu degeaba îi spun unui prieten „bine ai venit!”, dacă în inima mea spun: „nenorocitul ăsta, nu l-aș mai vedea”. În momentul în care eu mă apropii de cel aflat într-o rătăcire sau într-o greşeală, cu gând de necinstire și de respingere, acest lucru se comunică.

„Părinte, iartă-mă, dar nu faci bine ceea ce faci”

La Părintele Siluan venea un arhimandrit care lucra el însuși cu eterodocșii. Și-i povestea acestuia cu zbucium lăuntric, cu dispreț, cum își trăia această lucrare, și se vădea din predica lui demonstrativă și ostentativă o iritare, o încordare. Și Părintele Siluan îl întreabă:

-„Cred oamenii aceștia în Dumnezeu?

- Da, cred, dar credința lor este desfrânare pentru că așa și așa fac...!      

- Dar merg la biserică?

- Merg, dar ce, aia e biserică?

- Dar cred ei că e bine ce a spus Scriptura?

- Da, dar o citesc total rătăcit.

- Dar cred ei că e bine să postești, bunăoară?

- Da, dar ce valoare are postul lor?”

În toate acestea, calmului lăuntric, dragostei pentru toată zidirea pe care le manifesta, Părintelui Siluan îi erau opuse iritarea, nervozitatea, vrăjmășia pe care o purta acel arhimandrit. La care Sfântul Siluan, deloc contrariat, deșatat, îi spune: „Părinte, iartă-mă, dar nu faci bine ceea ce faci. Căci dacă le spui oamenilor despre credința lor că e desfrânare, că aceea și cealaltă sunt rele, n-or să te creadă, pentru că ei știu că e bine să crezi în Hristos, e bine să mergi la biserică, e bine să faci aceea și cealaltă. Și atunci, adevărata lucrare în Duhul Sfânt este să le spui că e bine să meargă la biserică, e bine să citească Scriptura, dar greșesc în punctul cutare, cutare și cutare. Abia așa poți construi ceva”.

„Duhul zelotist este mai periculos în Biserică decât liberalismul”

Sigur că de multe ori nu încurajăm dialogul cu ereziarhii, cu cei care greșesc, pentru că nu oricine poate să poarte o asemenea luptă grea. Dar acest dialog nu poate porni de pe o sămânță a vrăjmășiei, a respingerii demonstrative și ostentative, ci numai într-un adevărat duh al dragostei care nu face compromisuri în ceea ce privește adevărul de credință.

De aceea, Părintele Zaharia, după experiența pe care a avut-o, spunea: „duhul acesta zelotist este mai periculos în Biserică decât liberalismul pentru că poate naște în omul respectiv înțepeniri fariseice care resping la modul absolut pe vameș, pe desfrânată, pe samarinean, pe toți ceilalți, oameni cu care Domnul a venit să aibă un dialog și a primit mai multă deschidere de la aceștia decât de la cei care erau încremeniți în dreptatea lor, în adevărul lor de credință”.

 Așadar, trebuie să înțelegem că adevărul de credință este o moștenire pe care trebuie să o mărturisim cu prețul vieții, dar nu cu bădărănie, nu cu ostentație, nu cu fundamentalism, nu cu zelotism, ci să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze și noi să avem grijă să facem totul în duhul iubirii, pe care Dumnezeu ni-l poruncește. Iubire care, repet, nu face compromisuri în ceea ce privește adevărul de credință, dar nici nu rămâne țeapănă, grosolonă și nesimțitoare la celălalt.

„Când lipsește discernământul, toate se crispează în jurul nostru”

 Habotnicia se poate manifesta în multe feluri. Ne povestea părintele Sofian Boghiu, Dumnezeu să-l odihnească, cât de mirat a fost, în sensul rău al cuvântului când, în săptămâna brânzei, îl întreabă pe un credincios la spovedanie dacă a mâncat brânză. El i-a răspuns: „Nu, Părinte, cum să mănânc brânză?”  Părintele: „Dar de ce frate, că-i săptămâna brânzei?” Credinciosul: „Nu, părinte. Brânza se face cu cheag, cheagul acela poate conține o urmă, o picătură de sânge. Dar ce, să mă spurc în săptămâna brânzei?”

Iată, în aceasta se manifestă habotnicia, când suntem atenți, spre mirarea și a Domnului, cred, la tot felul de amănunte de acestea, nesemnificative. Dacă am fi atât de atenți să nu rănim pe aproapele, să nu bădărănim față de el... Sigur, ar fi de lăudat să fim atenți și la lucrurile acelea, dar toate își au o dreaptă înțelegere. Când lipsește discernământul, toate se crispează în jurul nostru, toate devin țepene și lipsite de bucurie, de viață și de sens.

„Domnul nu ne poruncește să fim proști, înțepeniți în Lege, ci descurcăreți!”

Domnul are acest cuvânt la un moment dat: Să fiți înțelepți precum șerpii. Cuvântul, în greacă, are un înțeles mai nuanțat, adică să fiți descurcăreți, precum oamenii lumii acesteia, precum iconomul cel nedrept, care e descurcăreț. Știe să se folosească de orice pentru un interes, o necesitate imediată, la limită cu viclenia în lumea aceasta. Tot la fel, tu, omule, să fii descurcăreț, întorcând orice obstacol spre adevărata împlinire a poruncii Domnului, de a trăi în smerenie şi dragoste nefăţarnică! Domnul nu ne poruncește să fim proști, să fim înțepeniți în Lege, să luăm Legea precum fariseii porunca sâmbetei, ci s-o împlinim în esenţa ei, cu dragoste nefăţarnică în inimă şi cu duh smerit. Să fim descurcăreți în faţa amăgirilor ce vin cu o părută scrupulozitate în păzirea Legii, dar o contrazic în esenţa ei. Nu să ne acoperim cu Legea, ci să intrăm în duhul acesteia.

„Să fim tot timpul atenți la ce se întâmplă în jurul nostru”

 Altfel spus, eu cer unui frate, ca stareț, să-mi facă curat în cameră. Dar îi cer cu un anume înțeles. El stă și-mi întoarce masa cu picioarele în sus, să vadă dacă nu-i vreun fir de praf, iar acest lucru arată o neînțelegere. Omul pătruns de adevăratul duh știe să facă ascultarea cu pace, cu rugăciune, pentru că e ceea ce vreau de la el ca stareț. Eu nu doresc să-mi curețe praful de pe piciorul mesei, ci s-o facă cu răbdare, cu ascultare, cu rugăciune mai ales. Dacă un frate lângă el cade pe scaun, să vadă ce are acela, să vină și să mă anunțe, să aibă grijă de fratele, nu să spună: „eu trebuie să fac curat în cameră, nu mă interesează altceva!”

Aici sunt aspecte ale habotniciei. Noi trebuie să fim tot timpul atenți la ce se întâmplă în jurul nostru și să avem această libertate, această subțirime a duhului. Nu întâmplător, atunci când în pustia Egiptului, mai mulți părinți voiau să vadă care este cea mai importantă virtute la care poate ajunge omul, Sfântul Antonie cel Mare descoperă că aceasta este: discernământul, dreapta socoteală, diacrisis, care poate distinge între aceste nuanțe. Fără aceasta, mânați de intenții bune, putem avea tot felul de rigidități și s-o luăm într-o direcție total opusă.

E necesar să înțelegem că fără acest discernământ putem pica în habotnicie, fundamentalism, zelotism, iar omul se îndreptățește în ele: „Păi, dar eu vreau să fac Legea, eu nu vreau să fiu cu ecumeniștii, e un lucru foarte bun și uite, oamenii mă prigonesc”.  Și să nu pricepem că, de fapt, Duhul Sfânt vrea să-mi descopere prin starețul meu, prin episcopul meu, că eu nu-s pe-o cale bună.

„Starețul este totul; nici Scriptura, nici Duhul Sfânt”

Părintele Emilianos de la Simonopetra are un cuvânt aproape smintitor:„Starețul este totul; nici Scriptura, nici Duhul Sfânt”. Și aici te poți poticni. Ce a vrut să spună? Iar un părinte mi-a tâlcuit foarte bine. Îți vine începătorul în mănăstire, nu interpretează cuvântul Scripturii după capul lui, căci se poate rătăci, precum protestantul. Starețul este cel care îl va limpezi cum să trăiască în condițiile specifice monahismului cuvântul Scripturii, lucrarea Duhului în inima lui. Iar starețul atunci, nu că este neapărat măsura tuturor lucrurilor, parafrazând pe Protagoras, ci este cel care experimentând adevărata trăire poate să lămurească ucenicului când e cuprins de o râvnă înșelătoare sau de o delăsare paralizantă. Și lucrurile acestea sunt importante.

La fel și în viața fiecărui credincios: trebuie să știe cum interpretează mișcarea Duhului sau duhurilor înșelătoare în inima lui în inima lui și cum se poate înțepeni într-un pretext al Legii, precum o făceau fariseii: Să nu lucrăm sâmbăta?/ Da./ Spune omul acesta că se lucrează sâmbăta?/ Da./ Omoară-l! Aici ajungem cu habotnicia, cu fariseismul, cu așa-zisul zelotism.

„Să pot să iau aminte la modul în care îmi grăiește Domnul”

Prea Cuvioase Părinte, dar dacă omul respectiv nu-și dă seama că este în starea aceasta, cum pot interveni ceilalți, din afară: părintele duhovnicesc, cei apropiați? De exemplu, cineva care a descoperit  Ortodoxia mai târziu, poate fi foarte zelos și crede că toți ceilalți sunt împotriva lui.

Eu cred că sunt stadii prin care trecem fiecare și în fiecare moment al vieții noastre va trebui să ne rugăm, să cerem Domnului să nu ne lase să ne înșelăm, să ne înțepenim într-o poziție și să fim deschiși. De multe ori, Domnul ne vorbește. Nu-l ascult pe duhovnicul meu, îmi vorbește printr-un părinte, printr-un om de pe stradă. Să am urechile deschise, să nu mă înțepenesc în argumentația mea liniară. Să pot să iau aminte la cum îmi grăiește Domnul, aceasta ar fi o soluție.

O râvnă de început este specifică fiecăruia și este o râvnă bună pe care nu trebuie să o înăbușim. Dar trebuie să o punem pe direcția cea bună. Omul trebuie să înțeleagă că, dacă disprețuiește pe celălalt, dacă-l vede cu duh de superioritate, dacă-l judecă tot timpul, dacă începe să se ivească o mândrie în inima lui, deja e pe o poziție greșită. Și râvna lui merge spre moarte. Zelul lui pentru Domnul deja începe să fie înșelător și atunci el trebuie să și-l orienteze ținând cont de rugăciunea particulară, de asceza și de nevoința lui în sincronizare, în rezonanță cu porunca iubirii, care nu înseamnă un sentimentalism sau emoții lăuntrice, ci jertfelnicie pentru celălalt și înțelegerea că și celălalt este chip al lui Dumnezeu pe care Dumnezeu îl iubește. Dacă nu avem aceasta, direcția noastră este greșită. Și ce faci cu o mașină care nu mai are direcție? Poate să aibă motorul bun, roți bune, totul bun; mai merge cineva cu ea?

 „Să fim atenți să nu judecăm pe celălalt”

Oamenii mai puțin înduhovniciți asociază comportamentul celorlalți în biserică cu trăirea respectivilor. Ce ar trebui nuanțat aici? Măsurăm evlavia omului după câte închinăciuni face înaintea icoanelor ?

Suntem diferiți, și eu cred că Domnul primește și pe cel care face închinăciuni, și pe cel care nu face. Să spunem că a intrat în biserică un sportiv de performanță și are în el așa o energie; pentru el, metaniile respective sunt o lucrare. Altul a fost șoarece de bibliotecă toată viața lui. Lucrarea acestuia este legată de înțelegerea unui cuvânt patristic, filocalic. Își face metanii și el, dar altfel se raportează la asta. Și eu cred că Domnul, și de la unul, și de la altul primește mica osteneală. Într-un fel lucrează cu acela, în alt fel lucrează cu celălalt.

Noi trebuie să fim atenți să nu judecăm pe celălalt mărunt și de multe ori insidios, să nu ne lăsăm cuprinși de părerea de sine: „Aaa, păi uite ce fac eu. Grăsuțul acela nici metanii nu poate să facă.”

Cât timp ne luptăm cu orgoliile fine care ne sfâșie, eu cred că ne putem face lucrarea în continuare, așa cum putem, să o punem înaintea Domnului. Până la urmă Domnul, în Sfânta Scriptură, nu mi-a poruncit nici să fac metanii, nici rugăciuni de dimineață, nici rugăciuni de seară, nici toate catismele de la Psaltire sau ce mai cred eu că e de mare preț înaintea Domnului și sunt de mare preț, ci mi-a poruncit să rămân în dreapta credință, în adevărata raportare la El și în iubire a aproapelui.

„Omul care nu vrea să-și calce pe orgoliu s-a închis și față de Dumnezeu”

Să citim mai des Epistola Sfântului Ioan Evanghelistul și imnul dragostei de la Corinteni, fiindcă de multe ori îl uităm și de multe ori ne înțepenim în felul nostru de a privi lumea fără dragoste, fără prețuire a celuilalt și uităm iubirea vrăjmașului. Ne purtăm adeseori, creștini fiind, de parcă am fi primit porunca: Să urâți pe vrăjmașii voștri. Să stați departe de ei. Din păcate, mulți așa o trăim. Vedem soacră care aproape își urăște nora și-i spune: „să nu mai calci la mine în casă!” Și se împărtășește, e râvnitoare, își face metaniile, își ține postul, nu se culcă fără rugăciune, dar să n-o vadă pe noră-sa în față. Sau se ceartă cu vecina. Să n-o audă! Și i se pare că e perfect în regulă.

Aici e mult mai mult decât lipsa dragostei. Omul se blochează în relație cu celălalt pentru că nu vrea să sufere, pentru că nu vrea să-și calce peste orgoliul lui, peste dreptatea lui,  și nu înțelege că în această blocare s-a închis față de Dumnezeu și e ca o plantă care nu mai primește ploaie. El se încăpățânează să crească, face tot felul de nevoințe, dar nu primește nimic.

„Scopul tău e să crești în Dumnezeu, în dragoste, în înțelegere”

Eu pot să mă nevoiesc dând cu târnăcopul în beton trei zile și jumătate, să transpir cumplit. Și se uită Domnul la mine și-mi spune: „Du-te, frate, un pas mai încolo că e pământ. Scopul tău e să faci groapă, nu să dai cu târnăcopul”. Scopul tău e să crești în Dumnezeu, în dragoste și în înțelegere, nu să faci metanii, nu să postești până la a te istovi. Acestea sunt căi prin care trecem către Domnul. Așadar, dacă eu mă înțepenesc în necinstirea omului, în lipsa dragostei, toate celelalte nevoințe sunt ca și cum torn cu avânt apă într-un butoi ciuruit. Nu se va umple butoiul. Repară mai întâi butoiul, apoi poți să torni apă și cu cana, nu-i necesar să te nevoiești chiar atât de mult, că ceva, ceva tot se va cunoaște.

Așa este. Pe de altă parte sunt oamenii caracterizați de alții ca „neduși la biserică” sau cei care manifestă o jenă în a-și manifesta credința lor.

Și aici sunt multe distincții. Din păcate, ne e greu să trăim într-o lume în care, într-adevăr, sunt oameni și frați ai noștri neduși la biserică, stăpâniți de multe alte duhuri. Cei care-i cataloghează așa, o fac de multe ori dintr-o suferință. Fiindcă ar vrea și ei să-și împărtășească bucuria lor față de alții, dar sunt primiți cu priviri stângace sau cu dispreț.

„Dacă Domnul îmi dă această cruce, nu-mi dă altele mai mari”

Sigur că da, nu putem împărtăși cu tot omul dragostea și râvna noastră curată. Iar aici purtăm într-un fel durerea Domnului, care ar fi vrut ca toți să primească puterea și cuvântul lui. Și n-au putut. Și nu putem. Va trebui să avem răbdare cu asemenea oameni și înțelegerea că oricât am dori noi, nu toți ne pot împărtăși cuvântul și trăirea. Să avem răbdarea pe care Domnul o are și ne-o poate da, fiindcă noi n-o avem, de multe ori. Eu n-am răbdare să suport zi de zi o mamă, o soție sau un copil tot timpul potrivnic la dorința mea de bine sau să privească cu dispreț: „Iar te duci, măi, la biserică? Parcă te-ai căsătorit cu biserica. Mai lasă-mă în pace, că m-am săturat de biserica ta”. Sigur că e o greutate aici. Aș vrea să fiu și în pace cu soția, aș vrea să-i împărtășesc dragostea mea și atunci aceasta este o cruce a răbdării pe care o am de dus, dacă e singura, dacă nu-s și altele mai grave; cruce care se manifestă și la servici, pe stradă și peste tot. Dar Domnul nu-i nedrept. Dacă-mi dă asta, nu-mi dă altele mai mari.

„Eu nu mănânc pentru că postesc, nu pentru că sunt bolnav”

Prea Cuvioase Părinte, care ar fi cauzele acestei jene de a-ți manifesta credința?

Și aici sunt cauze diferite. De pildă, trec pe lângă o biserică. Într-adevăr, dacă merg cu tramvaiul în Iași, pot fi zece biserici foarte aproape una de alta. Nu cred că este necesar, în chip mecanicist, să fac cruce de fiecare dată pentru, că pot fi privit ciudat. Nu e neapărat o lipsă de curaj a mărturisirii, ci și faptul de a nu irita neapărat în jurul meu. Dar poate fi o lipsă de curaj a mărturisirii atunci când, de pildă, în Postul Mare vine un coleg de-al meu și-mi aduce brânză și cașcaval. Și mă îndeamnă să mănânc. Și mă gândesc să fac un compromis - să nu zică că eu sunt altfel, nimeni de aici nu postește, mă fac de rușine. Acesta e un gând periculos, ca o lepădare de Hristos pentru că de fapt e rușinea de om, e rușinea că sunt privit altfel, că prea par eu credincios. Atunci, într-adevăr, este timpul pentru mărturisire. „Eu nu mănânc pentru că postesc. Nu pentru că țin dietă, nu pentru că sunt bolnav, nu pentru altceva.”

„Mărturia aceasta o cere și o primește Domnul”

Ce vreau să spun? Nu mă duc în fața colegilor de servici să scot alunele pe masă, să mă laud că postesc. Dar când sunt pus în fața acestui fapt, pentru mine aceasta devine mărturisire. Și mărturisesc lucrul acesta pentru că sunt fiu al Bisericii. Mărturia aceasta o cere și o primește Domnul. „Oricine se va lepăda de Mine, și Eu mă voi lepăda de el. Oricine va mărturisi pentru Mine, și Eu voi mărturisi pentru el.” Iar a nu mărturisi atunci, a mânca, deși n-aș mânca, sau a mă face că sunt bolnav, aceasta este o lipsă de evlavie de a-mi mărturisi credința.

O situație asemănătoare este atunci când sunt, de pildă, într-un grup de prieteni, și unul începe să facă bancuri cu popi. Și eu tac cuminte, să nu stric atmosfera. Aceasta e ca o lepădare.

„Oare nu cumva fratele acesta are dreptate?”

Prea Cuvioase Părinte, cum să fim mărturisitori autentici ai lui Hristos astfel încât să fim cu dreaptă socoteală, să fim pe calea cea dreaptă?

Fiind atenți tot timpul și rugându-ne, oricine am fi, și Părintele Nichifor, și tanti Aneta din biserică. Și să avem tot timpul gândul: „Oare nu greșesc? Oare nu-l rănesc pe celălalt?”

Vine la mine un frate, ultimul frate din mănăstire și-mi spune: „Părinte Nichifor, vreau să vă spun, să vă explic și eu un lucru.” Iar eu să-i răspund: „Hai, mai lasă-mă frate în pace, vii tu acum să mă înveți pe mine?” Eu tot timpul trebuie să fiu atent: „Oare nu cumva fratele acesta are dreptate?” Dacă eu pornesc cu gândul că fratele n-are cum să știe ce știu eu, n-are cum să mă învețe pe mine, deja sunt pe o poziție greșită și înțepenită. Și părinții să fie atenți: „Cum, poate Dumnezeu să-mi vorbească și prin Andrei al meu cel mic?/ Da, El poate.”