Mama mea a început să bea des şi are accese lungi de beţie. Acest lucru s-a întâmplat după ce a urmat o terapie şi timp de doi ani a dus o viaţă cumpătată. După crizele de beţie, cel puţin înainte, mergea la biserică, se spovedea. Îmi amintesc frământările începând cu vârsta de 13 ani, acum am 31 de ani. Înainte am avut încercări zadarnice de a o aduce spre o comunicare normală. Acum încerc să înving nervozitatea mea, pur şi simplu mă limitez la faptul că îi achit apartamentul şi mă îngrijesc să aibă mâncare în casă. Copiii şi soţia, văzând starea mea după întâlnirea cu mama, încearcă să mă ferească de întâlnirea cu ea. Soţia se teme sincer pentru mine, pentru că mai demult, în timpul acceselor sale de beţie, am avut o criză hipertensivă. Mă rog pentru ea permanent, dar recunosc, nu arde rugăciunea în inimă. Cum să duc o viaţă cu ea, amintindu-mi porunca de respectare a părinţilor?

În nici un caz nu trebuie să o daţi pe mama la o parte. Porunca ne spune să îi cinstim pe părinţi, oricum ar fi ei. Chiar îmi permit să spun: cinstirea mamei care suferă de beţie este o faptă de vitejie, şi de aceea se recompensează mai mult decât respectul pentru părinţii aflaţi în situaţii obişnuite. Încercaţi să nu o judecaţi pe mama nici măcar în gând.

Biserica are o părere negativă faţă de terapiile care îi creează omului noi complexe. Dacă dumneavoastră ați contribuit la tratarea mamei prin terapie, atunci trebuie neapărat să vă spovediţi. Orice terapie distruge personalitatea omului, precum hipnoza sau exerciţiile meditative orientale. Să vă purtaţi cu mama astfel încât să nu vă mustre conştiinţa atunci când ea va pleca din viaţa pământească. Când o vedeţi pe mama în stare de beţie, încercaţi să nu cedaţi emoţiilor, ci păstraţi-vă liniştea. Uitaţi-vă la ea ca la un om bolnav grav, care are nevoie de grijă şi de ajutor. Domnul să vă ajute!

(Arhim. Rafail Karelin, Învățături despre taina căsătoriei, trad. din limba rusă de Corina-Alexandra Toader, Ed. Sophia, București, 2013, p. 287-288)