În stadiul de început, mândria este greu de re­cunoscut. Doar un duhovnic încercat sau un psi­holog încercat poate stabili fără greș această pa­timă atunci când ea se află în fașă.

Omul se poartă aparent normal, însă un ochi experimentat recunoaște în el începutul bolii. Omul e mulțumit de sine. Este bine dispus: cântă, zâmbește, adeseori chiar râde și câteodată hoho­tește fără pricină; face pe originalul, pe spiritualul; caută să atragă cu orice preț atenția celor din jur; îi place să vorbească mult, iar în convorbirile lui se aude la nesfârșit „eu”, însă un singur cuvânt dezaprobator face ca dispoziția lui să se schimbe rapid, și el devine abătut, ca în urma unei laude să înflorească din nou. În general însă, în stadiul acesta dispoziția lui rămâne luminoasă.

În continuare, dacă omul nu-și dă seama de păcătoșenia sa, dacă nu se pocăiește și nu se în­dreaptă, boala lui duhovnicească evoluează și se acutizează.

În om apare convingerea sinceră de faptul că este mai presus de alții. Această convingere se transformă în patima de a comanda, și el înce­pe să dispună după bunul plac de atenția, de timpul și de puterile altora. Devine obraznic: se apucă de orice, chiar dacă nu face decât să strice și să încurce, în toate se bagă, chiar și în familii­le altora.

În stadiul acesta, dispoziția omului mândru se strică, fiindcă el întâmpină deseori rezistența celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, încăpățânat, certăreț, nesuferit de nimeni. Fireș­te, oamenii încep să-l evite, dar el este convins de dreptatea sa și consideră că pur și simplu nimeni nu vrea să-l înțeleagă, și ca atare o rupe cu toți. Răutatea și ura, disprețul și îngâmfarea, se instalează și prind rădăcini în sufletul lui. Sufle­tul îi devine întunecat și rece, mintea i se întu­necă, și omul iese din orice supunere. Scopul lui este să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalți să se simtă inferiori, să-i impresioneze și să-și demon­streze „dreptatea”. Tocmai trufași de felul acesta creează schismele și ereziile.

În următoarea etapă de dezvoltare a bolii, omul o rupe și cu Dumnezeu... Tot ce are, inclu­siv calitățile și unele virtuți, și le atribuie sieși. El e convins că-și poate aranja viața fără ajutorul al­tora și că poate dobândi singur tot ce-i trebuie în viață. El se simte mare voinic, chiar și atunci când are o sănătate plăpândă. Se îngâmfează cu „înțelepciunea” sa, cu cunoștințele sale, și se mândrește cu tot ce are – iar rugăciunea lui devine nesinceră, rece, fără frângere de inimă, iar mai apoi înce­tează de tot să se mai roage. Starea lui sufleteas­că se face negrăit de întunecată, dar totodată el e convins că e pe calea cea dreaptă și continuă să meargă cu grabă spre propria pierzare. – Schiegumenul Sava

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 12-14)