Orice virtute pricinuieşte uitarea de sine. Orice virtute, în toată măsura ei, pricinuieşte părăsirea de sine. Dar virtutea de frunte, dragostea, este cea mai deplină uitare de sine şi cea mai deplină părăsire de sine. Uitarea de sine se preface în părăsire de sine, iar aceasta duce la viaţa veşnică. Prin ceea ce este lung, cunoaştem ce este scurt, iar prin ceea ce este scurt, cunoaştem ce este lung. Prin mulţi ani de trudă, săturare de viaţă şi de iubire de sine, cunoaştem această scurtă vremelnicie, iar prin scurtele clipe de virtute, cunoaştem veşnicia cea nemăsurată.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sophia, București, 2006, p. 24)