Ştirea a lovit ca un trăsnet întreaga comunitate din Statele Unite. De data aceasta 70 de oameni au fost împuşcaţi într-un cinema, în timp ce se uitau la premiera filmului din seria Batman: Cavalerul întunecat revine.

Un tânăr de 24 de ani a intrat în sala plină, cu o mască de gaze şi cu un arsenal cu el. După ce a aruncat cu gaz lacrimogen, a deschis focul. Rezultatul: 12 morţi şi 60 răniţi.

Toată lumea a intrat în şoc. Tânărul, după ce a fost prins a spus că se numeşte „Joker”, adică personajul negativ din Batman. Perplexitatea societăţii şi exploziile media nu pot însă împiedica evidenţa. Oamenii adunaţi la film priveau scene de violenţă, crimă, luptă acerbă între bine şi rău, secvenţe întunecate etc. Acest lucru nu este câtuşi de puţin o scuză pentru ucigaş. Însă sunt unii oameni, mai instabili psihic, care chiar cred că bătălia din Gotham City se dă în întreaga lume. Pentru copii şi tineri, iluzia cinematografică, fabricată cu tone de vopsea roşie, flăcări, urlete, bombe, maşinării infernale, chipuri demonice şi măşti inspirate din imaginarul infernal, este din ce în ce mai credibilă. În sufletul şi mintea fragile ale unui copil sau tânăr, lumea întreagă devine o scenă de bătălie, iar violenţa extremă, pe care o priveşte îndelung în film, poate fi o cale spre realizarea visurilor lui. În acest caz un vis de putere, supremaţie, bărbăţie chiar. Grav este faptul că personajele pozitive au chipuri diabolizate, chiar Batman, salvatorul omenirii, este un chip demonic, insidios şi întunecat.

Deja, în lumea copiilor de peste 10 ani, cei mai puternici, cei mai valoroşi sunt copiii bătăuşi, macho, sperietorile cu muşchi, membrii vreunei bande faimoase la colţ de stradă, micii Arnold cu şişul la brâu. În şoaptă, cu o urmă de teroare, frică dar şi admiraţie, copiii din afara acestor categorii cred cu adevărat că acest lucru este împlinirea în viaţă. Orice disconfort de ordin social poate fi rezolvat prin bătaie, umilire, violenţă. Ferocitatea –atât de cultivată în media cinematografică, dar şi la şcoală – devine legea fundamentală a succesului social. Peste tot – şi la noi – vezi copii de 7 ani făcând scheme de carate pe la piaţă, găşti de puşti ridicol de mici proferând injurii monstruoase printre blocuri, copii cu muci la nas trăgând abitir dintr-un muc de ţigară. Violenţa impusă ca lege devine respiraţie fiinţială a copiilor, într-o spirală agravantă de ură, nesupunere civică, încălcare cu plăcere a regulilor şi ieşire practic din comunitatea umană. Asistăm astfel la o sălbăticire a celor mici, care sub o faţadă de bonomie pictată pentru părinţi, se transformă în golani imediat ce au ieşit pe uşă.

Un astfel de caz este şi cel de faţă. Psihologii se dau de ceasul morţii să analizeze din fotolii confortabile cauzele, contextul şi efectele acestui incident. Însă „după blocuri suntem noi care te face pe tine” urla în difuzoare o „melodie” hip-hop acum câţiva ani.

Sigur îmi veţi spune că violenţa umană, simţul de prădător, ferocitatea şi răul în sine sunt înscrise în om de la căderea în păcat, ele sunt sublimate de societate însă explodează pe ici pe colo. Excepţia confirmă regula. Aşa este, însă într-o societate unde îţi este practic imposibil să stai cu copilul tău la televizor fără să se contamineze de ură, violenţă, prostie, sexualitate, scandal, malformaţie morală, exploziile acestea de răutate devin regula care infirmă excepţia. 

Într-o seară am hotărât să petrec ceva timp cu doi dintre copii mei, de patru şi trei ani. Am deschis instinctiv televizorul. Pe măsură ce zapam pe telecomandă realizam absurdul şi diformitatea morală a acestui demers. Practic, am deschis pe o telenovelă siropoasă şi libidinoasă, am schimbat pe un talk show lătrător şi plin de aluzii şi imagini explicit sexuale, am trecut printr-o emisiune halucinantă de standardizare a infidelităţii conjugale, cu toate scenele de cort de rigoare, apoi am tremurat câteva secunde pe un videoclip cu scene instinctuale greu de descris, a urmat un film în care un tip grobian ucidea cu sânge rece câteva zeci de persoane în două secunde, La final, o explozie cu bombă a unei maşini, iar un designer cu înclinaţii nefireşti care ne zâmbea cu subînţeles.

Cea mai bună alegere era un serial soap portughez în care două femei urlau isteric una la alta, sau o emisiune politică în care nu se spunea nimic de vreo oră, doar imprecaţii. „Lumea asta e plină de proşti” mi-a zis băiatul meu de trei ani. Am simţit cu inima strânsă că e valabil pentru ambele părţi ale ecranului. Aşa că am închis televizorul, i-am luat pe copii pe mână şi am ieşit afară la aer, convinşi că cel mai frumos ecran din lume este cerul senin.